Monthly Archives: Martie 2013

Peninsula Särö, de Paste

Astazi suedezii sarbatoresc Pastele. Sarbatoresc, intr-o totala contradictie cu felul in care, de exemplu, sarbatorim noi. Stai asa, ca-ti explic incepand cu inceputul!

Sunt destul de norocoasa sa stau cateva zile in Saro, o peninsula la vreo 25 km de Gothenburg.  Astazi am iesit in recunoastere, dorind in principiu sa vad marea, biserica si imprejurimile, fara pretentii de a vizita rezervatia naturala, fiindca este foarte frig cu atat de multa apa in jur, iar daca mai pui la socoteala si briza, rezulta… nu cea mai potrivita combinatie pentru o zi de iarna. Oricat de mult mi-as dori sa spun ca e primavara, trebuie sa recunosc ca in ciuda cerului senin, a ciripitului pasarilor si luminii, temperaturile sunt inca destul de scazute.

Ma indrept inspre biserica, asteptandu-ma sa gasesc o atmosfera animata. Macar sa aud o slujba in suedeza, zic, si sa ma incalzesc nitel la lumanari. 😀 Grabesc pasul si ajung. Saro Kyrka, inchisa. Va asteptam pe la ora 17, pentru slujba de Paste. Glad Pask! Glad Pask to you too, imi zic cu barbia afundata-n gulerul negru si merg mai departe. Deja am fata inghetata. Mainile ascunse-n buzunarele adanci stau bine la capitolul asta. Ajung la mare, pe-o parte a tarmului destul de salbatica, pe cealalta cu pontoane, barci, vile si un restaurant care raspandea in aer un miros confortabil de mancare atent gatita. Imi place. Ma plimb pe malul stancos, gandindu-ma la cat de curata si adanca trebuie sa fie apa, dupa minunata culoare albastra pe care o are. Imortalizez momentul si incerc sa absorb cat mai mult din frumusetea peisajului. Mi se face frig. Stiu sigur, acum ca ma surprind visand la biscotti si cafea. Gustarea perfecta pentru o zi obisnuita de duminica, asa cum este pentru mine, dat fiind faptul ca voi sarbatori Invierea abia in luna Mai.

Referitor la cum (nu) se sarbatoreste, sa luam ca exemplu drumul meu spre mare, pe care am intalnit asa: una bucata suedez (nu bucata) care trebaluia prin curte, si cand spun trebaluia, nu ma refer la faptul ca punea de-un gratar, fiindca-i venisera prieteni si familie din alte parti ale Suediei, vreo 10 joggeri in colantii lor de sport, oameni care sub nici o forma nu aveau nevoie sa arda calorii extra dupa vreo presupusa ghiftuire (cred ca suedezii nici nu cunosc termenul. Ah, nu! Stai ca-l cunosc. In fiecare weekend mananca foarte multe dulciuri . Mi-a spus cineva ca dentistii le recomanda destrabalari dulci rare, decat consum moderat zilnic. Dezvaluirea incepuse asa: Ana, iti vine sa crezi ca […] deci sigur este adevarata. 😉 Iar am divagat. Scuzele mele! Revenind la ce-am intalnit…), vreo cateva familii plimbarete si niste perechi, cu sau fara cel mai bun prieten al omului. Concluzia mea? Pare sa fie o duminica obisnuita, minus un arbust (nu mesteacan) impodobit cu pene colorate. Doar unul. Imi vine greu sa cred ca restul oamenilor din aceasta comunitate restransa erau inchisi in casa, dansand sub discoboluri, sau servindu-se din salate inecate-n maioneza in timp ce discuta despre te miri ce ultima stire cu altii din proximitatea mesei incarcate, interesati mai mult de snitelele din centrul ei, decat de conversatie. 😀 Ooo, nu! Sobrietate totala. …In comparatie cu mine, care radeam in hohote de una singura, intalnind si depozitul de cereale al orasului. Depozitul, da? Acest siloz in forma de casa, dateaza din anul 1770 si este inscris din 1987 ca monument istoric al regiunii Halland. Ridicat pe 9 stalpi de piatra pentru a proteja de rozatoare hrana si chiar alte bunuri, cu aproape doua secole jumate in urma, acum este folosit vara pentru a gazdui evenimente. Si ma gandeam Uite, Ana, discoteca si este si-asta inchisa! Si nu ma pun pe-un ras de sa mi se faca rusine in eventualitatea in care sunt surprinsa? Ba da! Ca si mirosea a siloz.  A bors proaspat, mai precis. 😀 Inca, dupa atata amar de vreme! Imaginatia mea o luase razna.

In loc de incheiere, o galerie cu cateva imagini ca sa-ti poti imagina mai bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

P.S. Pun pariu ca nu cunosteai aceasta ciudatenie suedeza: vrajitoarea de Paste. Un detaliu care face trimitere la perioadele pre-crestine si care a reusit sa se pastreze in obiceiuri, la fel ca si ouale rosii si iepurasul. A doua ciudatenie este impodobirea copacilor (mesteceni de preferat) cu pene colorate. Sa le fie de bine, ca si noi avem Marea Pherfumare la schimb de oua si prajituri. 😀

Maritiman

maritimanDupa cum spuneam intr-o postare anterioara, cu biletul cumparat la Konstmuseum poti sa mai vizitezi pe toata perioada anului, inca alte 4 muzee din oras. Mi-am propus sa profit de ocazie, asa ca sambata in jurul amiezii, intr-un aer rece gheata, desi soarele veghea de pe cerul senin deja de ore bune, am luat tramvaiul si m-am aventurat inspre port cu planul clar de a vizita Maritiman. Nu mi-am facut temele de-acasa, prin urmare era doar o chestiune de timp pana sa am parte de surprize. Nimic neplacut, doar ca neasteptat.

Da, ai ghicit, mai nou nu-mi mai fac planul pe site-ul de transport in comun. Acum am curaj sa umblu pe unde ma duc picioarele, pe unde ma atrage privirea, cu certitudinea ca pot oricand sa ma urc intr-un tramvai sau autobuz care sa ma aduca acasa din doua miscari (sau schimburi :-D). Una dintre minunile unui transport intern de vis. Apropo de asta, toate calatoriile pe care le faci in 90 minute, se taxeaza ca una. Deci poti schimba 5 autobuze si 2 tramvaie, ca tot un bilet platesti.

Din varii motive asociez cuvantul muzeu cu o cladire. Am mai vazut ambarcatiuni instalate intr-un spatiu inchis, asa ca mi-am imaginat ca va fi la fel si in acest caz. Dar nu… Ancorate in Packhuskajen stateau vase, barci, barje si un submarin… nu, submarinul nu este scufundat in apa, asa cum sunt sigura ca ar fi fost tare interesant pentru multi. Ma indrept inspre pasarela cu placuta Entre ca sa observ ca are o portita frumos decorata cu un lacat! Era inchis pana la inceputul sezonului, si anume 29 martie. A, ye!

Ma asez la soare pe-o banca si ma reorientez. Ma gandesc la acrilicele si panza de acasa, desi la 5 minute distanta as fi putut vizita Stadsmuseum, dar istoria orasului ma intereseaza mai putin azi. Fac cateva fotografii, un clip scurt cu patania, si-apoi ma indrept inspre statia de tramvai cu gandul reintoarcerii. Ne vom vedea in aprilie, cand incepe scoala.

The End of the Line, documentarul

La 5 zile dupa ce am ajuns in Gothenburg s-a intamplat sa „aterizez” la o proiectie de film documentar. Initial crezusem ca este vorba de o proiectie urmata de Q&A cu Henrikke Baumann „Professor of Environmental Systems Analysis, Chalmers University of Technology”. Gresisem. Nota pentru sine: nu mai citi pe diagonala prezentarea evenimentelor!

Proiectia filmului documentar The End of the Line, care se poate gasi integral si pe Youtube, a fost precedata de un joc de roluri, in care sase echipe de studenti, cu aproximatie patru in echipa, isi imaginau ca sunt bordul de conducere al unei companii de pescuit din Marea Nordului. Castiga cine avea cel mai mare profit. Si cine nu-si doreste sa castige? Ni s-a repartizat cate o suma de bani in contul virtual al „companiei” pentru a ne cumpara flota si practic, gestiona. Am achizitionat primele vase, apoi in urma unor licitatii ne-am marit-o. La fel au facut si restul. Astfel am iesit in larg 10 ani de zile, fiecare cu profitul sau pierderile de rigoare, survenite in urma deciziilor privitoare la ce numar de vase trimitem, unde le trimitem, daca mai cumparam pentru a mari flota, sau daca pastram din vase in port. A, si conditiile meteo. Mai tarziu am aflat ca nu vremea ne influenta productia de peste, ci faptul ca bancurile nu aveau timp sa se regenereze.

In cel de-al 6-lea an, ne-am facut o asociatie (initiativa a venit dintr-o alta echipa) prin care voiam sa ne asiguram un pescuit echitabil si sustenabil in timp. Astfel, fiecare si-a trimis reprezentant. Echipa 1 (noi), m-a trimis pe mine. Stiam de la inceput ca nu vom putea sa pescuim fara reguli si fara limite, si desi luase fiinta asociatia, n-am reusit sa salvam bietele creaturi de lacomia specific umana, atentie, de la extinctie, nici macar din farfurii! Si cand ma gandesc ca asta reiesea foarte clar in ceva teoretic, un joc, nimic mai mult. E cat se poate de simplu sa-ti dai seama ca toate companiile mari, reale, cu profituri enorme si fara nici cel mai mic gand indreptat inspre ecosistem, au un motto indirect „fuck the sea, let’s make some profit!” Pana si unii dintre noi spuneau asta si premiul nostru nu era altceva decat un kilogram de cartofi crescuti ecologic. 😀 Doua dintre echipe s-au vandut chiar si-atat de ieftin. Those cheap bastards! :)). Ne-am distrat mult pe seama lor, mai ales ca strategia de a matura fundul marii nu le-a adus ravnitul premiu.

Se pare ca dintre toti cei care au trecut prin acest test, echipele din grupul nostru au fost cele mai conservatoare. De obicei pierderile incepeau imediat dupa cel de-al 3-lea an de iesit in larg, comparativ cu noi, care am inceput sa simtim efectul pescuitului en gros abia incepand cu cel de-al 6-lea an.

Dupa ce am incheiat jocul de rol pe care, apropo, nu l-am castigat, am purces spre sala de proiectie unde am vazut filmul. Il recomand. Nu stiam ca situatia e atat de grava. Mi se pare infricosator ca vom ajunge foarte curand la fundul sacului. Desigur, daca nu se intervine cumva pana atunci. Oricum trebuia sa se intervina dur inca de „ieri” cum zice americanul.

Am aflat mai apoi ca 30% din tot pestele pescuit global, ajunge in agricultura ca hrana pentru diverse animale din ferme. Noi am discutat despre puii de gaina. Inainte de reglementarile care interziceau proteinele animale in hrana animalelor din ferme, procentul era de 80%. Mda…

In loc de incheiere… trailerul filmului documentar:

 

Un doctor, un martens, doua stele, trei vagabonzi

despre asta vorbim, doar ca pe negru.Mi se intampla uneori sa am in minte instalat cate-un program. De exemplu, am venit de acasa cu softul „Am tot ce-mi trebuie, n-am nevoie de nimic altceva. Vorbesc serios!” gata inradacinat in sistem. In primele zile am crezut ca va functiona, insa mai apoi, parcurgand zona Gothenburgului destinata zdrentuirii portofelelor, am inceput sa observ cum dadea eroare, peste eroare 😀 eroare… si se cerea reinstalat. Do you want to allow the following program to make changes on this computer? Yes, yes! Asa imi zicea vocea din ureche.

A fost o experienta. Prima data am inceput sa observ ca oamenii astia chiar purtau Dr Martensi. Apoi am inceput sa-i vad si in magazine si evideeeent ca am intrat imediat si am luat aminte la preturi, modele, culori, ooo Doamne! Nu ma dezmeticesc bine si vad un rand mai incolo… tenisi. Dar nu asa cum gasesti acasa, ci muuuult mai fancy-pansy. Negru complet, cu dungi, cu talpa ortopedica, numai chiar cu toc n-am vazut, ca probabil Chuck Taylor nu fabrica asa ceva. Apoi hop! G-Star Raw… Ma holbez cu grija sa nu par disperata si la modelele astora, apoi dau sa inaintez printre randuri cand imi aluneca privirea pe niste pantofi draguti nevoie mare (Ali ar spune draguti pentru femei trecute de 40 ani si cu osteoporoza). Verific eticheta. Vagabond. De ce nu ma mira. Aaaaaaaaaaaaaaaaaarghhh! Sunt ok. Sunt ok, imi tot spun ca sunt ok. Imi permit toate perechile de incaltari care mi-au facut inima sa salte, cu conditia sa nu mai fac nimic in luna aia. Ma enervez si intru intr-un H&M, crezand ca aia chiar nu ma pot surprinde. Greeesit! Pai nu cautasem eu in tara, la niste preturi rezonabile, niste sosete lungi pana peste genunchi? Ba da, ba da… si numai bine a trebuit sa le gasesc in Suedia, si scumpe, si colorate, si negre si subtiri si groase. Nu de alta, dar trebuie sa aiba clientul de unde alege. Imi cumpar cu spray de volum pentru par si inght in sec. Da, la H&M aici gasesti si cosmetice si parfumuri si nu doar brandul lor. Cred ca nimeni nu mai inghite gogoasa cu America- tara tuturor posibilitatilor. Ar trebui sa vedem daca nu cumva Suedia i-a luat locul. 😀

Eu votez din toata inima cu un DA!

Konstmuseum… si incurajarea consumului de arta

NeptunUnul dintre muzeele pe care mi-am propus sa le vizitez a fost Konstmuseum. M-am deplasat pana la fata locului (desigur ca folosind harta aia rupta 😛 care se poate procura gratis de la orice info point) si-apoi mi-am rezervat 2 minute sa ma relaxez in soare, alaturi de tinerii tolaniti pe scari, profitand de cele cateva raze calde care reusisera sa sparga cortina de nori. In aceeasi piata in care vegheaza statuia lui Neptun ce are la picioare o fantana arteziana pe care probabil o voi vedea functionand abia la vara, stau de-o parte si de alta o sala de concerte, un teatru, muzeul si o galerie de arta. Am decis sa incep cu galeria de arta, avand in vedere ca in acea zi nu se platea intrare si parea destul de mica incat s-o „consum” repede.
Am fost intampinata de curatorul expozitiei, care mi-a pus in mana un pliant in limba engleza si mi-a spus ca a ales trei fosti absolventi de Arte plastice. Mi-a placut cum lucra unul dintre ei, Viktor Rosdahl.

Apoi am intrat in muzeu si-am ales sa vad doar expozitia generala si pe cea temporara a lui Bruce Nauman. Helene Schjerfbeck, pass… de unde atatia bani. Incaperile contineau pictura si sculptura nordica, mai ales. Ca la muzeu. 😀 Totusi ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca platind biletul pentru expozitia generala aveai acces gratuit la alte 4 muzee din oras. Pam pam! Si intrarea era gratuita daca aveam pana in 25 ani. Pe asta am ratat-o!

Am aflat ca Stefan Constantinescu va avea o expozitie temporara aici (in muzeu) din 21 septembrie, pana in 2 februarie 2014. Vesti bune!

Stiai ca August Strindberg nu a scris doar teatru, ci a si pictat, scris poezii si nuvele si cine stie cate si mai cate? Ei bine, i-am vazut si eu o parte dintre lucrari.

PS Imi place Strindberg. E complet.

Invitatie la fika

???????????????????????????????Fika… Adica [pauza de] cafea. O pauza care nu vine niciodata singura, ci cu prajiturica, placintica, sandvisica. Dar mai ales prajiturica.

Ieri am fost invitata la o fika, asa ca am profitat de ocazie sa mananc pentru prima data semla, la care pofteam inca din tara si care este o prajitura cu pasta de migdale si muuuulta frisca. Imi aduce aminte de savarinele noastre si desi nu sunt o consumatoare de savarine, semla chiar mi-a placut. De altfel, nu cred ca e om caruia sa nu-i placa. Poate eventual daca ai alergie la migdale. 😛 Suedezii mai obisnuiesc sa manance ceva in timp ce-si beau a 100-a ceasca din acea zi in care abia intra lingurita de tare ce e (Atentie, suedezul este al doilea cel mai mare consumator de cafea din lume. Doar finlandezul il intrece!)… bombe de ciocolata. Miaaam.

Ceva haios pentru noi… in Suedia „prajitura” se traduce cu „kaka”. Astfel, Kladdkaka este o nebunie de negresa lipiciocolacioasa, iar pepparkaka este a noastra turta dulce. Am gustat si concluzionat: sunt foarte buni la prajiturit. 😀 Si le plac foarte mult dulciurile. Au o multime de sortimente, asa ca dupa ce isi fac aprovizionarea cu alcool pentru weekend, urmatoarele pe lista sunt bomboanele.

Göteborg… dupa o saptamana

Ah, Goteborg… minunat oras! Maine vom implini o saptamana de cand am facut cunostiinta prima data. Ne-am placut din prima clipa. El cu aerul lui curat, cu strazi ingrijite si frumos luminate, cu parcuri si paduri aproape, cu oamenii eleganti si ganditori, iar eu dornica de tot ce are el de oferit. Era imposibil sa nu se aprinda o flacaruie intre noi.

I-am colindat o parte din strazi imediat a doua zi. Cu tema pregatita de acasa si un zambet larg pe buze, m-am aventurat in inima lui. Si ce inima frumoasa am gasit batand intr-un frig de iarna. Nu m-am lasat rapita pe de deplin, de frica sa nu ma pierd. Consultam harta la fiecare 5 pasi mai mari, astfel ca dupa 3 zile de plimbare, am observat cum se uzeaza de la atata impaturit si vant. Cred ca eram draguta asa infofolita, intr-o lupta crancena cu hartia de jumatate de metru. Cel putin asa ma simteam cand vedeam cum imi zambesc trecatorii, probabil cu un singur gand in minte „Hehe, uite o turista!

M-am intors acasa dupa ce identificasem toate locurile cheie din apropiere: supermarket-ul, parcuri, statii de tramvai si autobuz, artere principale, etc. N-am indraznit sa fac nici o fotografie in primul pelerinaj. Mi-am spus ca am destul timp sa-l tot impart cu prietenii si familia. Am avut dreptate. De atunci am iesit aproape zilnic si i-am tot furat sufletul. Amerindienilor le era frica initial de aparatul de fotografiat si spuneau ca prin poze li se fura putin din suflet. Poate aveau dreptate, insa eu cred ca sufletul e infinit si ne putem permite sa oferim macar farame din el.

Uite una panoramica de langa Skansen Kronan culeasa cu nenea Sam. Samsung adica. 😀

SAM_0209

 

%d blogeri au apreciat asta: