Monthly Archives: Iunie 2013

Danemarca, varianta optimistă

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum ziceam, Danemarca este o altă poveste.

Trecuse deja un timp de când cochetam cu gândul de a profita de transportul ieftin până acolo, mai precis orăşelul Frederikshavn. Trebuia doar să iau biletul corespunzător. Diferenţa dintre cursa ieftină şi cea scumpă este de vreo 200 kr şi cea scumpă nu include alte beneficii. E doar scumpă. Nu cunosc logica din spatele acestui fapt, fiindcă poţi sta oriunde vrei şi e acelaşi feribot, deci implicit acelaşi interval orar.

Vorbisem deja cu un prieten să ne vedem la 7 în port şi să plecăm la 7.15. Asta era tot ce ştiam. Nimic altceva. Şi au fost surprize, desigur. Nu-ţi faci temele de-acasă, te papă lupul. Se ştie că pe drum n-ai de la cine copia.

M-am trezit dimineaţa la 4.45, după ce închisesem ochii la 1. Bine şi-aşa rău! La 5 bântuiam prin bucătărie făcând sendvişuri la toaster, din tortilla umplută cu castraveţi, salată verde, feta şi caşcaval. Am vrut să fie dietetice. 😀 Dar asta nu m-a împiedicat să fac 8.

La ora 6 am plecat din casă spre staţia de tramvai, cu ghiozdanul în spate şi-un zâmbet de milioane.

Pe drum eu şi un iepure. Nu glumesc deloc. El pe mijlocul drumului ţopăia în zig-zag, eu pe trotuar mergeam în linie dreaptă. Cum de ce? Să-i fac în ciudă. Eram plină de încredere că voi avea o zi minunată.

În staţie bătea vântul ca-n Vestul sălbatic, cu nisip şi resturi botanice uscate, făcute ghem, metaforic, a pustietate. Mă uit la tabela electronică şi observ că tramvaiul meu trebuia să vină în jumătate de oră. Îmi era clar că nu îl puteam aştepta, fiindcă-l pierdeam pe celălalt cu care trebuia să schimb ca să ajung la destinaţie. Buuuun. Inspir şi pun de-un power walk. Aşa cum ar face un suedez adevărat. Mers alergător de dimineaţă, cu slalom printre vome proaspete de câteva ore, că doar fusese vineri noapte şi toată lumea ştie că „If you do Friday right, Saturday doesn’t even exist!” 😀 Tinerii nostri au luat-o ad literam. A fost prima dată când mi-am dat seama că oamenii sunt oameni şi excesul e exces indiferent de ţară. Animale cu păpuci, asta suntem toţi, în general!

Am mers, am alergat şi-apoi am văzut un taxi. Doamne Doamne mi l-a scos în cale şi nu am ezitat. Deja mă şi vedeam ajungând târziu, pierzând ziua la care visasem toată săptămâna şi înfruntând cu stoicism  priviri dezaprobatoare. Din fericire, am ajuns la 7 fără 5 minute. Peeeerfect! Din păcate prietenul care trebuia să fie deja acolo, cel responsabil cu privirile amintite, a avut aceeaşi problemă şi a ajuns abia când Stena Jutlandica îşi lua deja avânt din ţărmul suedez. Dezamăgire, dar n-aveam de gând să las momentul să strice ziua. Exact pe sistemul „coafura rezista!” Exact aşa!

Am cântărit posibilităţile: 1. Luăm feribotul de 9:15 şi facem din ce trebuia să fie o excursie ieftină, o excursie scumpă, 2. Rămânem în oraş şi pierdem vremea visând la ce-am pierdut. Am ales prima variantă. Şi aşa, am ajuns să mergem şi să mai racolăm încă un om pe drum, ca să fim trei. The more, the merrier!

Era o vreme foarte frumoasă când am plecat, aşa că decisesem să stăm pe punte. Din păcate în 3 ore mă prăjisem serios pe nas şi obraji. Dar eu nu aveam de gând să las nici aspectul ăsta să-mi strice ziua. Eram setată psihic pe frecvenţa optimismului, cu zero bruiaje. În plus, avusesem dis de dimineaţă o conversaţie cu „acasă” şi inima mea era uşoară şi veselă. Nici vânt, nici ploi nu ar fi putut să-mi înnoreze starea. Atunci mi-am şi primit o privire ciudată şi-un comentariu „Auzi, dar tu ce ai de eşti aşa zâmbitoare?” Am divulgat secretul abia mai târziu.

Revenind, şi de data asta, cu acţiunea de pe teritoriu danez, ne-am hotărât să luăm bicicletele gratis de la Biroul de informare turistică al oraşului. Prea era soare şi frumos afară ca să mergem în muzee. Am zis să pedalăm până la Palmestranden, să vedem marea şi să testăm nisipul. Zis şi făcut. Lejer şi fără trafic, mersul cu bicicleta a fost o plăcere pentru minte şi spirit, însă un chin pentru şezut. Da. Şaua aia n-a fost confortabilă deloc, mai ales după câteva ore de pedalat.

Pe plajă nu era nimeni şi se înţelegea de ce. Începuse să se înnoreze şi-apoi să picure mărunt. În scurt timp am avut parte de-o mică furtună. Nu puteam merge înapoi în oraş pe aşa o vreme, şi fără haine de schimb. Aşa că ne-am adăpostit pe terasa unui magazin de îngheţată. Chiar şi pe ploaie torenţială veneau danezii cu maşina şi-şi luat îngheţate XXL ornate cu tot felul de siropuri şi bombonele. Ce oameni… Nu… n-am cedat. Eu aveam senvişurile mele. Greţoase. În urma unei analize mi-am dat seama că puteau fi bune în alte condiţii, însă făcusem câteva greşeli: le-am împachetat în staniol când încă erau fierbinţi, le-am făcut cu castravete, şi-apoi feta nu era destul de sărată. Dezastru, dar nici asta nu mă putea împiedica să mă simt excelent. Într-o pauză de ploaie am luat bicicletele şi-am mers la cel mai apropiat supermarket de unde am luat bere şi fructe. Şi-am salvat un portofel. Sper că doamna de la casă a reuşit să dea de cel care şi l-a uitat pe tejghea.

Sub paravanul shop-ului a luat fiinţă, din plictiseală, cel mai prost film amator, de acţiune, făcut vreodată: Fruit Action Movie pe numele lui. Două minute în care Banana Vilan a fost prins de cei doi poliţişti care nu se puteau opri din râs, comunicând prin staţia imaginată în două mere. Wireless.

Când am ajuns înapoi în centrul oraşului am luat direcţia grădinii botanice. Un soi de parc cu etichete. 😛 Apoi obosiţi am intrat într-un bar unde băieţii s-au delectat cu bere şi biliard. Eu am citit. Eram deja obosită rău, dar tot fericită.

La 22:30 a fost îmbarcarea spre casă, plus ceva întârziere. N-am aţipit pe scaun, deşi eram frântă. Ora 3.30, duminică dimineaţa, m-a prins pe aleea din faţa casei. Se crăpa de ziuă după modelul cunoscut.

Şi-n vis, am încălecat (din nou) pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa.

Anunțuri

Naturhistoriska Museum

Aşa…

Mi-am făcut planul pe astăzi ascultând vocea din cap, care zicea următoarele, şi da, le zicea telegrafic: mergi la Muzeul de Istorie Naturală. Cum muzeul este în parc, fă bine şi ia-ţi cărţulia după tine şi-o eşarfă pe post de pătură. O să citeşti până îţi ies litere pe urechi. Pune prânzul la pachet. Moco-mocovei. Ia-ţi nişte apă şi nu uita aparatul foto. Nici muzica. Nici ochelarii de soare. Bun. Hai, dă-i drumul. Şi să nu te prind pe-acasă înainte de ora 6. Priceput?

Cum am lenevit toată săptămâna trecută, fiind în recuperări după o răceală şterpelită din Danemarca, dar asta e o altă poveste, am ascultat vocea fără să opun rezistenţă. Vocea… Început de schizofrenie? Neah…

Azi şi doar azi, goteborg-enii (ioteborienii, că g se citeşte i în anumite cazuri) s-au mândrit cu 28 de grade. Celsius that is! Deci, zi de sărbătoare în toată regula. Ai să vezi în poze că era plin parcul Slottsskogen, ca de altfel toate parcurile prin, sau pe lângă care am trecut. Pentru mine oraşele frumoase sunt oraşe verzi. Ăsta e un lucru pe care fanii betonului cât vezi cu ochii nu îl vor înţelege niciodată.

Am parcurs muzeul avându-i cu mine, în gând, pe profesorii mei din liceu. Doamna Ciuntu ar fi fost mândră să ne plimbe şi să ne explice lecţiile printre culoarele expoziţiei de vieţuitoare, de la unicelulare la pluricelulare. De la parameci, până la balenă. Ba şi mitoza şi meioza putea să ne-o arate direct pe machetă, acolo. Ah, ah… Şi-apoi dom’prof Radu ce s-ar mai fi bucurat şi dânsul să ne explice cum stă treaba pe colecţia de minerale. Relaxat, aşa cum îi era, și încă este, felul. Ştiai că există un mineral care se numeşte Neptunit? Eu am aflat acum.

Cel mai bine este să te las să priveşti slideshow-ul cu imagini. Multe imagini, fiindcă au fost multe de văzut. Şi chiar dacă fotografiile nu sunt de cea mai bună calitate, şi din cauza fotografului şi din cauza luminii, te pot ajuta să îţi faci o impresie despre lumea frumoasă, și totuşi moartă, pe care am admirat-o. Poate că nu o să văd niciodată un hipopotam, un rinocer, o girafă şi un elefant în altă formă decât aşa, lipsite de viaţă, purtând în ochii lor de sticlă, nimic altceva decât tristeţe. Dar cine poate știi?

Ca de fiecare dată când vizitez un muzeu, la ieşire îmi clătesc privirea şi prin magazinul de suveniruri. Mi-a rămas gândul la un inel de argint cu o perlă şi 4 cristale semipreţioase. Îmi plac pietrele de tot felul, fiindcă zbuciumul Terrei este surprins în ele. Privește. Numai că nu curge lapte din inima aia, atât e de vie pentru mine.

M-am despărţit cu greu de vitrină şi m-am îndreptat spre parc. Am găsit un copac, am citit vreo câteva pagini până să-mi dau seama că devenisem ecosistem. Tot felul de păienjenei şi gândăcei mi se plimbau pe ștrampeni ca pe bulevard. Apoi am auzit cranț-cranț pe spate şi-am zis Gata, până aici! Plec! Şi-am plecat. Şi în 5 minute cerul a fost acoperit de-un nor albastru murdar. Un tunet, un fulger şi-apoi a început să toarne. Şi să toarne. Şi fugea lumetul care pe unde, şi eu împreună cu el. M-am adăpostit într-o cafenea, mi-am scos cărţulia şi-am citit cu nasul în aburi în timp ce-mi sorbeam a doua doză de cofeină şi zgribuleam sexy la o măsuţă ferită, dintr-un colţ. Aşa îmi place mie. Să stau în colţuri. Din punct de vedere psihologic asta înseamnă ceva, dar să nu intrăm în detalii.

Când am văzut că picăturile îşi schimbă mărimea din ca nuca, în ca bobul de grâu, mi-a pierit şi răbdarea. Rimel, azi te testez! i-am zis, şi rimel a înţeles şi nu m-a dezamăgit.

Am ajuns acasă ca din reclamele la gel de duș, dar tot a fost bine, fiindcă n-am ajuns înainte de ora 6. Și-acum îmi beau ceaiul și închei ce-aveam de spus.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cine nu are răbdare, are butoane. Click, click mai departe.

%d blogeri au apreciat asta: