Monthly Archives: Septembrie 2013

Mai multe si-asortate

Postările mele tind să se rărească, şi deşi încerc să remediez situaţia, timpul liber de care dispun este des folosit în alte scopuri.
Aşa că, live, duminică, nu chiar dimineaţa, direct din pat, cu cafeaua sub nas şi părul ciufulit, the one and only, yours trully-lully, moi en franҫais… s.a.m.d.

Remarcabile sunt evenimentele care încep cu prima dată când:
– Am fost la un meci de hockey. Sundsvall a câştigat!
– Am cules şi mâncat lingonberry. Nu știu dacă noi avem așa ceva sau termen pentru fructișoarele astea.
– M-am urcat pe picioroange, am încercat să merg pe ele şi am căzut. 😀
– Am văzut un curcubeu aşa de aproape.
– Am primit un instrument muzical.

Nu am ce să spun în apărarea mea. Mă bucură lucrurile obişnuite şi le las să stoarcă din mine şi cea mai mică fărâmă de bucurie. Ieri, în timp ce mă ocupam cu hainele de spălat şi uscat, deasupra cartierului se forma un curcubeu cum extrem de rar vezi. Imens. Eu una nu am mai văzut unul atât de mare. Sigur că în poză nu se vede faptul că arcul era aproape perfect, baza în partea dreaptă se lăţea, era luminoasă şi chiar începea să se dubleze. Ştiu, ştiu, sună prea mult a Double rainbow all the way, însă cam aşa ceva a şi fost. Păcat că nu a durat mult, totuşi destul cât să mă bucur eu, la fel cum m-am bucurat şi de luna plină din 19, de-am ajuns într-o discotecă. Cred că la câte fumuri, şi fum, şi lumini colorate erau, pot să fiu sigură când îi spun discotecă. Da, da, departe de a fi mediul meu natural.

Acum două săptămâni a fost Ziua Pădurii şi am profitat de ocazia unică de a mă dezmăţa pe picioroange. Am asistat la popularea lacului cu pești, printre strigătele entuziaste ale copiilor care voiau să-i atingă și să se lase stropiți. Apoi, împreună cu Alexandra şi harta, am pornit spre casă prin pădure, oprindu-ne la cules de afine tot din 5 în 5 metri. Am decis că este deja un risc imens să laşi două fete într-o pădure necunoscută, cu o hartă, fără busolă, să-şi găsească drumul spre casă, aşa că nu ne-am aventurat să mâncăm fructe de pădure pe care nu le cunoşteam. Şi uite aşa, am trecut pe lângă zeci de tufe de lingonberry şi nu le-am cules în găletuşa magică. Abia la o săptămână distanţă, când din nou m-am găsit în pădure, de data asta alături de culegători experimentaţi, am învăţat să disting o ciupercuţă delicioasă şi să nu mă feresc de fructele mici şi roşii de pe covorul gros de muşchi.

Tot săptămâna trecută, într-o zi obişnuită la birou, am observat că al meu coordonator şi colegul care plecaseră la masă, întârzie. Şi au întârziat o oră, ca atunci când au intrat în birou, să-mi înmâneze propria mea ukalelă (aşa am decis să-i spun, vezi prima postare din Sundsvall). Şi am înmărmurit. Am ukalela mea, în husă, şi o frază pe care o voi ţine minte multă vreme de acum încolo: acum nu mai ai nici o scuză, trebuie să devii profesionistă. 😀 Oh, săracii optimişti. Când mă întorceam de la curs cu ea în spate mă gândeam că arată mai repede a armă, nu a instrument muzical, şi deja se ştie, că o pot folosi ca să-ţi fac urechile să sângereze. Aşa că lucrurile nu sunt departe de adevăr.

Apoi m-am tuns. Sunt propriul meu proiect DIY.
S-a întâmplat să mi se pună pata, apoi am răsfoit youtube-ul până am găsit un clip cu o tanti care se auto-tundea, aşa că am început să mă auto-tund, rezultatul fiind mai mult decât decent. Da, am şi ieşit în lume aşa, şi nu s-a speriat nimeni, ba din contră. Deci great-success şi în planul ăsta.
Vineri seară am avut prima petrecere la teatru şi am descoperit că nici măcar suedezii nu sunt imuni la dansul pinguinului. Wait, what? Whatsky? Mda…

Miercuri voi ţine un workshop la o şcoală din oraș. Eu singură! Abia aştept!
Am aflat că va trebui să fiu şi actriţă în spectacolul mare din vară. Am să fac tot posibilul să primesc cel mai mic, mic rol. De copac dacă se poate. Nu ştiu de ce oamenii ăştia au senzaţia că voi putea vorbi relaxată suedeză până atunci. Sunt nebuni, au trecut graniţa optimismului demult. Şi eu sper să fie o boală contagioasă, fiindcă tot entuziasmul ăsta al lor te face să crezi că poţi. Şi cam poţi, cu condiția să vrei.
În loc de încheiere, un spoiler alert. Mă aşteaptă câteva zile în Stockholm, dar asta va fi o altă poveste, şi un concert Karnivool, care e, din nou, o altă poveste. Să auzim numai de bine!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Trolul

troll_dollCum se nasc bancurile despre suedezi? Surprinzător, foarte simplu.
Astăzi, coordonatorul proiectului mă aştepta la birou cu un zâmbet larg pe faţă. Am salutat şi, vizibil distrată, l-am fixat întrebător două secunde „Haaaide… spune ce este… ştiu că vrei.
Nici nu am avut timp să deschid gura, că mi-a şi luat-o înainte fără să expire „Să îţi spun ce am găsit în ziar.

Şi începe…

Cum că a fost odată, zilele trecute, un nene ce îşi oferise sprijinul unui altul care suferea de un oarecare retard mental. Oamenii ăştia doi deveniseră, în timp, prieteni. Nenea cu dizabilitatea amintită era 2 x 2. Un şifonier, un ursache, un Björn! Ce să mai… Mare, nene! Şi, într-o bună zi, îl întreabă pe prietenul lui mai înţelept, cu care tocmai stătea la o cafea:
– Prietene, tu ce crezi? Oare la noi în pădure trăiesc troli?
Prietenul îi răspunde în glumă:
– Da. Absolut. Sigur că avem şi troli.
– Tu ai văzut vreodată unul?
– Da, da, doar ţi-am spus că avem.

Trece o vreme, aşa ca în fiecare poveste, şi cei doi se reîntâlnesc. Domnul căruia acum îi vom spune Björn, de mare ce era, şi ca un urs, îl întâmpină entuziasmat pe celălalt.
– Prietene, ghici?
– Vad?
Zice suedezul pe limba lui.
– Am prins unul. Am prins un trol în pădure.
Ăsta când aude, nu mai înţelege nimic.
– Hai şi l-om vedea!
– Hai!

Şi o iau amândoi spre casa deţinătorului presupusului trol. Ajung acolo şi, Björn al nostru, îl îndrumă pe celălalt înspre saună.
– Aici e!
Omul nostru nu mai putea de curiozitate. Deschide sauna care devenise închisoarea trolului şi, ce să vezi? Trolul era de fapt un thailandez speriat nevoie mare.
– Am încercat să-i dau de mâncare când l-am văzut așa agitat, dar nu mănâncă și nici nu pot să înţeleg ce zice.
Stupoare.

Se pare că thailandezii vin la cules fructe de pădure şi pe nenea cu numărul 3, nenea-culegător, îl căuta poliţia de câteva zile. Mic şi în pădure, a fost uşor ca Björn să-l considere personaj mitic şi să-l ia la subraţ ca să-l arate mândru prietenului lui.
Și cât s-o fi zbătut săracul thailandez…

Sundsvalleanu’ Today

Punem nebunia pe pauză şi scriem despre lucrurile noi cu care-am fost binecuvântaţi.

De fiecare dată când am încercat să îmi structurez gândurile pentru a mi le împărtăşi cu cei dragi de-acasă, câte ceva imposibil de ratat se materializa în jurul meu, scoţându-mă din apele calde şi calme în care încercam să mă îmbăi. Metaforic. Astfel, am reuşit involuntar să amân postarea despre Sundsvall cu 10 minunate zile.

Încep un capitol de viaţă pe care l-am aşteptat din decembrie 2012, conştientă fiind că va scoate din umbră o parte importantă şi frumoasă, spun eu, din mine, pentru care n-am găsit niciodată timpul şi locul potrivit. Privind lucrurile din punctul în care mă aflu, îmi dau seama că nici nu se putea să se întâmple altfel pentru mine. Eu cresc frumos în medii informale, acolo unde pot să învăţ fără constrângeri, fără limite sau reguli stricte, cu sugestii prietenoase şi bun simţ, de la oameni care îşi transced vârsta, educaţia şi uneori obiceiurile culturale, pentru a împărtăşi cu restul pasiune pură. Din punctul meu de vedere, pasiunea este una dintre forţele imposibil de ignorat, care se traduce în energie şi putere de a materializa, modela sau remodela. Plictisiţii sunt previzibili. Și cineva ne vrea previzibili. Am fost acolo, dar am decis să rup lanţul, sau dacă nu pot să-l rup, măcar să-l zdrăngăn bine de să mă ţină minte!

Am început aventura cu o scurtă prezentare a oraşului în oraş, a biroului, colegilor şi obiceiurilor culinare locale, graţie coordonatorului de proiect, un nene care debordează de ceea ce am amintit mai sus. Revenind… ştiai că suedezii mănâncă supa crema de mazăre cu muştar? Afli acum. Cel puţin în Vasternorrland aşa se face. Apoi, pentru a doua oară în viaţă, am dormit 11 ore, lucru care demonstrează faptul că oboseala atinsese un nivel periculos. Vinerea, am răsărit odată cu soarele şi bateriile încărcate la maximum. Jonah, colegul din Franţa, căruia deja i-am făcut 3 petreceri de adio şi într-un final ne-a şi părăsit, s-a autoînsărcinat cu iniţierea în cultura apartamentului. Şi aşa, sâmbătă nu a mai existat… fiindcă if you do Friday right, there’s no Saturday. A doua zi dimineaţă stăteam toţi în jurul mesei şi refăceam firul poveştii din frânturi. Cunoscusem prietenii colegilor şi fusesem adoptată aproape instantaneu (lucru pentru care le sunt recunoscătoare tuturor). De-atunci majoritatea serilor, fie că lucrăm sau nu, le-am dedicat cultivării prieteniei jucând cărţi, ascultând muzică, văzând filme sau pur şi simplu discutând la o bere şi-o crănțănică, singuri sau cu vecinii amici sau prieteni. Un alt lucru extrem de important pentru care îmi vine să-i pup pe frunte, nu alta, e faptul că sunt extrem de curați și, nu doar că fiecare lasă totul în ordine, dar mai avem și program de curățenie în casă.

La birou sunt încurajată să mă destind, în primul rând. Pauză de masă, pauză de fika. Nu te apuci bine de ce trebuie să faci, că trebuie să intri în pauză. Şi toată lumea se aşteaptă să socializezi pe teme precum România- țara pe care n-o cunoaştem, sau România- ţara pe care am vrea s-o vizităm la un moment dat. Şi evident eu îi invit s-o facă, mai ales atunci când par vizibil interesaţi de asta.
Da, a trecut o săptămână şi am aflat următoarele: în instituţie toţi sunt egali. Nu glumesc. Voluntarul e încurajat să facă ce vrea, dacă asta îl ajută să se dezvolte. Şi i se pun la dispoziţie mijloacele potrivite, în măsura posibilităţilor. Exemplu: într-o discuţiei am spus, cu părere de rău, că nu ştiu să cânt la nici un instrument. A doua zi m-am trezit prezentată profesorului de ukulele, mi s-a înmânat instrumentul cu pricina şi am fost invitată la curs cu menţiunea e un instrument distractiv din toate punctele de vedere şi destul de uşor de învăţat. Miercuri, în prima zi de curs, am aflat că am două mâini stângi. Da, cu siguranţă distractiv pentru colegii mei. Unde mai pui si faptul că am ukalela (am decis eu să-i spun așa) acasă și mai trebuie să și exersez.
Am pomenit despre faptul că mi-ar plăcea să merg la concerte și bam! Pipeline avea aniversarea de 40 de ani şi eu am aterizat pe lista invitaţilor. Azi e a doua şi ultima seară de maraton muzical. Ieri am avut plăcerea să ascult nişte punkeri de-ai zonei, puţin postpunk şi nişte indie. Nu ceva extraordinar, însă a fost o activitate care mi-a făcut plăcere, deci la mai multe!
Cursurile de limba suedeză… săptămâna viitoare. Dacă leg o propoziţie simplă în suedeză se nasc priviri admirative. Dacă par prea concentrată mi se distrage atenţia cu un ghemotoc de hârtie în freză sau mi se micşorează piciorul scaunului şi râdem cu toţii. Cui nu i-ar plăcea aşa un colectiv? Ceva tot trebuie să fi făcut bine într-o viaţă anterioară. Amin!

Această prezentare necesită JavaScript.

%d blogeri au apreciat asta: