Monthly Archives: Octombrie 2013

Stockholm si retur

Pfuu, cu ce să încep? Sunt în drum spre casă şi, ca să nu pierd timpul, am decis să-mi scriu în tren postarea despre experienţa trainingului. Condiţiile sunt perfecte: căşti cu muzică, priză şi scaunul vecin gol. Numai inspiraţie şi structură să fie, că de restul s-a ocupat universul.

Motivul excursiei în Stockholm a fost ceea ce în EVS se numeşte “On arrival training”, adică adunarea unei mici părţi din voluntarii cu proiecte în Suedia, care au ajuns aici în urmă cu cel mult o lună şi jumătate. Trainingul are caracter obligatoriu şi urmăreşte pe lângă transmiterea informaţiilor necesare despre organizaţiile implicate, relaţiile dintre ele, obligaţiile şi responsabilităţile pe care le au faţă de voluntar şi implicit voluntarul faţă de ele, rezolvarea unor eventuale probleme legate de diferenţe culturale, managementul proiectului de către părţile implicate şi, nu în ultimul rând, posibilităţile voluntarului de a se dezvolta într-un mediu informal în concordanţă cu aptitudinile pe care le presupune proiectul pentru care a aplicat.

Pentru toate astea am fost cazaţi în “mijlocul pustietăţii” înconjuraţi de apă şi pădure, în Kӓrsӓgården (fac pe deșteapta spunându-ți că se citește șeșogorden). Şi aşa cum era de aşteptat, am descoperit pe toată perioada lucruri importante despre noi, despre noi în relaţie cu organizaţia de care aparţinem aici şi noi în raport cu lumea. Să spunem doar că în patru zile am fost forţaţi să ne structurăm nu doar gândurile, dar şi emoţiile. Exemplu? Dacă prima dată entuziasmul de a întâlni oameni din diverse țări şi culturi te făcea să fii peste tot şi pe nicăieri, mai apoi am început să ne sedimentăm preferinţele, dar nu în funcţie de ţară, ci de oameni şi energia lor. Pot spune sincer că unul dintre beneficiile trainingului sunt legăturile noi. Am învăţat să nu mai subestimez importanța networking-ul într-o ţară în care nu cunoşti destui oameni, nu ai confortul vechilor prietenii, pe cel al familiei, dar mai ales nu ai cu cine să îţi îndeplineşti micile visuri, de orice fel ar fi ele. Până la urmă, cine poate să înţeleagă mai bine ceea ce poţi simţi tu, dacă nu cineva care experimentează asta pe cont propriu şi chiar în acelaşi timp? Regret să spun că până acum am făcut-o, dar probabil fiindcă m-am simţit întotdeauna (şi acum) completă în relaţiile cu oamenii pe care îi ştiam de când lumea. Fără ca asta să fie un deal-breaker, uitasem totusi să remarc faptul că fiecare dintre noi crește, se schimbă, încearcă să îşi găsească forma o viaţă întreagă. Şi, după cum versul din ureche spune, poate că nici măcar o viaţă nu e întotdeauna deajuns.

Ieri după ce am vizitat Agenţia Naţională Suedeză, instituţia care reglementează proiectele pe teritoriul ţării, am avut timp să vizităm și oraşul, descoperindu-l mai mic decât îl ştiam, deşi mare al naibii, mai uşor de parcurs (logic pentru mintea mea cel puţin) şi mai uman. Nu mai era locul de baştină al Thorilor eleganţi de 1.90 m şi Freyaelor longiline, una mai frumoasă decât cealaltă. Acum era locuit de oameni de toate formele, culorile şi probabil moravurile. Frecvent, în astea patru zile, m-am întrebat care era de fapt raportul construcţia minții mele vs. realitate, fără ca acest gând să îl facă pe el mai puţin impresionant, sau pe mine mai puţin idealistă, după cum se vede în pozele de mai jos.

Ştiai că în Stockholm, fiecare vagon de metrou poartă un nume? Pe linia verde l-am găsit pe al meu, chiar dacă în formă suedeză.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Aurora +

Încă dinainte de a pleca din Sibiu, am ştiut că din toată experienţa nordului nu trebuie să lipsească aurora boreală, fenomen la care, recunosc, visez de câţiva ani buni. Era ceva minunat în gândul că cerul poate să se aprindă în culori peste indigoul nocturn, măturându-i faţa obişnuită, deşi nu mai puţin frumoasă atunci când este senină şi i te poţi pierde în penuria de stele.

În 14 octombrie am văzut-o pentru prima dată, din greşeală. Dintotdeauna am avut impresia că va trebui să călătoresc mult mai spre pol pentru a-i surprinde frumuseţea, aşa că la minunea că o văd, s-a adăugat şi surpriza specifică locaţiei: din balcon.
Era târziu şi fiecare ne retrăsesem în camere cu ideea de a ne lăsa pe mâinile lui Moş Ene până a doua zi dimineaţă. Colega noastră, ca un fumător pasionat ce este, ieşise la o ultimă ţigară. Prima dată am crezut că nu văd bine, ne povestea în timp ce priveam cu toţii pierduţi spre cer. Aşa s-a întâmplat că ne-a anunţat după câteva secunde, când s-a produs declicul şi a realizat că imaginaţia nu îi juca feste. Restul a fost o serie de acţiuni rezumate în sari din pat, ia aparatul foto şi zbugheşte-o cu 100km/h, cu praf în urma ta şi lucruri zburând în toate direcţiile. Ne-am minunat de cerul verde şi ne-am frustrat că nu ne ieşeau pozele. Numai bine, am împrumutat apoi o poză a unui vecin cu aparat foto decent. Ale noastre toate eşuaseră să-şi împlinească menirea.
Mai stătusem noi într-o noapte la vânat luminile nordului, după ce găsisem un website care arăta probabilitatea formării lor. Şi degeaba ne-am abonat şi eram atenţi la activitatea geomagnetică… lucrurile pur şi simplu nu puşcau. Concluzia? Aurora e ca Chuck Norris. Vine când vrea ea, nu când vrem noi. 😀 Bine, bine, Chuck, hai când vrei tu, numai vino!

Apoi restul săptămânii a decurs obişnuit. Cursuri, birou, teatru şi totul a mers ca uns. Tinerii cu care lucrez mă uimesc pe zi ce trece, fiindcă sunt cum nu mă aşteptam de flexibili şi dezinhibaţi, fără să uite să fie şi respectuoşi. Din păcate, politica teatrului nu permite fotografierea sau înregistrarea activităţilor de pregătire a spectacolelor, aşa că nu pot decât să vorbesc despre ele. Acum că suntem la început şi încă încercăm să ghicim talentul şi disponibilitatea fiecărui adolescent de a susţine un rol, lucrăm mult cu jocuri de încălzire, cunoaştere, fuziune a grupului şi improvizaţie. Curând vom începe şi exersarea rolurilor. Şi apropo de roluri, pe lângă cel de coordonator, îl am şi pe cel de coordonat. Dacă lunea eu sunt lider şi am uniforma care să ateste asta (hanorac şi tricou), miercurea cad în postura de simplu membru al grupului de actori amatori adulţi, trec prin alte jocuri decât cele pe care le coordonez şi aflu cât de mult mai am încă de lucrat cu mine. Data trecută am văzut pe propria-mi piele cum geanta îmi afectează mişcarea corpului în mers şi postură. 😦

Vineri am fost la un meci de basket şi Sundsvall Dragons au câştigat. Apropo de dragoni, aceştia sunt parte din semnătura oraşului şi astfel, pe arterele principale din centru îi găseşti la fiecare colţ, în tot felul de ipostaze. Dar lor am să le dedic o altă postare. 😀

Ieri, vecinul de sus a fost convins să mai dea o petrecere, având în vedere că cea din weekendul trecut a avut un succes răsunător, aşa că, pe uşa de la intrarea în bloc, a lipit, din nou, foaia prin care anunţa evenimentul cu invitaţia deschisă şi îşi cerea scuze pentru gălăgia implicită celor care nu voiau să participe.
Am făcut act de prezenţă până la o bucată de noapte când am avut prosta inspiraţie să încerc prima dată snus-ul (porţionat în săculeţ). Aşa-mi trebuie! Data viitoare trebuie să îmi aduc aminte s-o las mai uşor cu entuziamul pentru diferenţele culturale. Asta cel puţin, m-a scos din joc cât ai spune peşte. Acum râdeam cu snusul sub buză şi next thing i know mă pocneşte nicotina în moalele capului. Remediul: somn de voie.
Snusul ăsta e poveste complicată, fiindcă marile companii de tutun nu-l vor legal în toată lumea, deşi e net superior ţigării din toate punctele de vedere, inclusiv al sănătăţii. Şi dacă-l consumi în săculeţ nu ai nici problema împrăştierii lui pe dinţi. 😀 Am încercat o dată, nu îmi mai trebuie.

Tot ieri am văzut o stea căzătoare şi mi-am pus singura mea dorinţă, dintotdeauna.
Mâine mă aşteaptă Stockholmul, unde sper să revăd Muzeul Vasa.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pause. Play. Pause

Duminica este ziua oficială dedicată reflectării, fiindcă eu mi-s ca un copil aflat pentru prima dată într-un parc de distracţii: vreau de toate, şi dându-mă când în tiribombe, când în trenuleţe, umbreluţe şi alte drăcovenii, uit să pun totul pe pauză şi să respir conştient, rememorând, făcând un rezumat, analizând şi, mai ales, concluzionând. Mă gândesc că dacă nu ai concluzii, analizezi degeaba. Momentul aha nu vine întotdeauna numai din inspiraţie, uneori e necesară o uşoară stoarcere a creierilor, o transpiraţie cum s-ar zice.

Aşa că mă închid frumos în cameră, îmi aprind o lumânare (mâna sus dacă îţi vine în minte lumânarea bisericească), inspir liniştea şi mă gândesc la toate lucrurile care îşi cer dreptul de a fi ascultate. O adunare ad-hoc neconvenţională, în care fiecare vorbeşte pe rând, uneori şi neîntrebat, însă întotdeauna pe rând. Vă prezint stilul meu de a face ordine în căpşorul mic şi prost. Şi dacă este nevoie de ceva în capul oricărei fiinţe bipede, pe lângă neuroni şi sinapse cât cuprinde, în mod sigur răspunsul e ordine. Cred sincer că ăsta este drumul spre tine însuţi, şi e de datoria ta să îl menţii curat, clar şi liber, fiindcă ghici, trebuie să îl parcurgi zilnic, într-un fel sau altul.

E atât de uşor să te ia valul şi să uiţi de tine, că rar supravieţuieşti lumii fără o ancoră pe măsură.

Această prezentare necesită JavaScript.

%d blogeri au apreciat asta: