Monthly Archives: Decembrie 2013

Punga cu arahide

Astăzi am decis să-ţi vorbesc puţin despre cultură şi tradiţii. E un aspect de viaţă pe care îl trăiesc din plin aici, în comparaţie cu oricare alt oraş cu care am avut vreo legătură anterior. Motivul pentru care acest lucru este o constantă în existenţa nackstafarianului este faptul că acest cartier, Nacksta pe numele lui, este populat majoritar de imigranţi şi studenţi internaţionali.

Cu atâtea diferenţe la un loc te-ai fi aşteptat să fie ca o bombă cu ceas. Însă surpriză, lucrurile nu stau deloc aşa. Observaţia pe care am făcut-o în timp este că fiecare își realizează în primul rând condiția de om şi, doar în al doilea rând, condiția de cetăţean al ţării X, într-o ţară străină Y. Fiecare îşi face timp şi răbdare să îşi explice originile. Sigur… dacă este întrebat. Şi eu, slavă Domnului, întreb mai rău ca un copil. Stay curious!, îmi zicea un prieten în Gothenburg.

Aici am descoperit cât de ignorantă pot fi în ceea ce priveşte culturile lumii. Sigur că e greu să întâlneşti în Sibiu oameni din Eritreea, Iran, Somalia, Cuba, Nigeria, Uganda, Kenia, Thailanda, Vietnam, Kârgâzstan, Tajikistan, China, India ca să enumăr câteva dintre ţările care într-adevăr ar putea să ne ridice dificultăţi şi şocuri culturale. Ceilalţi din America, Polonia, Croația, Marea Britanie, Germania, Rusia, Ukraina, Belarus, Austria, Ungaria, Spania, Insulele Canare, Columbia, Franţa, Grecia, Olanda, Belgia, Portugalia, Italia devin zona de confort. Pe ei îi cunoaştem în mare şi ei ne cam cunosc pe noi. În sensul că nu venim de pe Lună. 😀 Draga mea prietenă spanioloaică îmi zice odată: Ana, dar tu nu arăţi ca o româncă. 😀 Zâmbim și dregem vocea: Dar Isa, cum arată o româncă? Este excelent că putem vorbi deschis despre preconcepţiile noastre.

Prima dată când întâlneşti un om, tragi nişte concluzii superficiale, care pot să aibă legătură cu realitatea, sau nu. De cele mai multe ori, să recunoaştem, nu au. Tocmai de aceea e bine să întrebi. Părerea mea este că decât să trăieşti cu lumina stinsă, mai bine rogi pe cineva să apese pe întrerupător, dacă tot stă în proximitatea lui. Așa se nasc prieteniile. 😉

Am realizat multitudinea de lucruri pe care trebuie să le descopăr atunci când am avut impresia că alături de unii oameni nu aș fi în siguranţă, deşi erau foarte prietenoşi. De ce? Preconcepţii. Bazate pe ce? Dureros de conştientizat, nici măcar pe informaţie reală. Din toate documentarele despre cum funcţionează creieraşul uman am învăţat (pe lângă una, alta) faptul că ne creem preconcepţii şi facem asocieri dintre cele mai ciudate, pentru a ne uşura viaţa de zi cu zi. Ne obişnuim cu mediul şi nu îi mai dăm importanţă. Facem lucruri mecanic. De îndată ce schimbi mediul, hop, ai ieşit din zona de confort, eşti tot timpul în priză, consumi energie şi devii de 5 ori mai obosit. Cui îi place să fie obosit? Nimănui. Nu creierului, mai ales când are atâtea lucruşoare de care să se ocupe. Şi de asta facem supoziţii. Ok, am creionat situația în mare, dar știi ce zic. Aaa, ăsta e creol şi vine din Iran. Dacă nu poartă la subţioară o bombă, sigur asupreşte femeile, nu mănâncă carne de porc şi nu bea alcool. Hrșșșt! Tăiat de pe lista de prieteni. Unfriend, my friend. … Se aude o voce în fundal: But why? Apoi rapid răspunsul: Ei, uite de aia, că n-am eu chef să te verific, să întreb, să cercetez. Mare greșeală! Prea ne grăbim cu generalizarea când avem în față un om și nu o sută.

Prima dată când am decis să beau un ceai amical cu un persan, colega mea (căreia îi simt lipsa acum scriind la text) îmi zice: vezi că ăsta te-a invitat la ceai şi te şi pune să i-l și faci. Râdem amândouă, facem glume. Îi dau coordonatele, adică scara vecină, îmi zice să-i dau bip în caz că amicalitatea se duce pe apa sâmbetei şi prostioare de genul ăsta. Apropo, românii sunt singurii care folosesc bipul şi ştiu ce înseamnă. Dar revenind la lucrurile importante, aşa am aflat despre cum beau iranienii/ persanii ceaiul, adică foarte puternic şi ţinând un cub de zahăr sub limbă. Am mai aflat că nu vorbesc araba, ci persana, și au o ţară frumoasă în care ninge. Da, ninge. Şi multă lume îşi imaginează deşert şi temperaturi ridicate, însă fiind mare şi cu relief divers, zăpada nu le este străină, la fel şi deşertul. Majoritatea sunt musulmani, însă nu neapărat practicanţi. Iranienii pe care îi cunosc eu aici sunt foarte calzi, cumpătaţi şi deschişi, dar îşi recunosc că la ei în ţara au mai puţină răbdare şi sunt mai arţăgoşi. Am aflat despre cum sărbătoresc solstiţiul de iarnă, Yalda, în 21 decembrie. Noi am avut o petrecere de sfârşit de an şi curs, aşa că am invitat colegii, vecinii şi prietenii şi aşa am aflat că ei vor veni după, fiindcă au sărbătoarea cu pricină de sărbătorit. Şi aşa a şi fost. Fascinante lucruşoare… Şi e altfel când ai fețe cărora să le atribui ce-ai văzut prin muzee sau citit în cărţi, sau pe internet.

Te-ai fi așteptat să scriu despre cum sărbătoresc suedezii Crăciunul. 😀 Știu. Și eu la fel, însă cum nu e nimic diferit, și toată lumea sărbătorește alături de familie, exact ca la noi, nu pot spune prea multe.

Am decis să scriu despre ce-ai citit mai sus, după ce am descărcat şi vizualizat ultimele serii de poze de la petrecere, de când a venit Moșul la serviciu, de la Crăciun cu micile-i cadouri implicite. Oameni în primul rând, abia pe urmă povesti, culori şi forme diferite. O pungă mare de arahide glazurate, spun eu, arahida vanilată ce-mi zice oglinda că sunt.

La mulţi ani, dragă cititorule! Să ai un An Nou plin de realizări şi bucurii, să fii fericit pentru azi şi optimist pentru mâine, curajos, puternic și umil în fața minunățiilor lumii!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

O postare dezlânată

Înainte ca duminica leneşă să se termine, vreau să împărtăşesc câteva lucruşoare şi cu tine. Vineri, la noi în nord a fost Santa Lucia, sărbătoare mare în care suedezul se duce cu familia la biserică, în principiu să asculte corul cântând, să îşi aducă aminte de fetiţa cu lumânări pe cap, cea care vine în cea mai întunecată zi din an să aducă factura la lumină. E mult mister în ceea ce o priveşte, chiar şi printre (unii) suedezi. Majoritatea nu ştiu exact de ce sărbătoresc, lucru care confirmă din nou faptul că ne întrebăm de prea puţine ori de ce facem ceea ce facem. Bun… Şi de Santa Lucia am fost şi noi la biserică şi am făcut întocmai precum cetăţeanul suedez, doar că am adăugat şi-o sesiune de fotografiere a candelabrelor din Gustav Adolfs.

Exact ca la noi, şi aici se dă undă verde la consumul de mâncăruri şi băuturi tradiţionale, cu excepţia că la ei conceptul de post nu e deloc la modă, deci porcul, renul, peştele şi alte animăluţe nu lipsesc din farfuria carnivorului tot anul. Cum alea sunt neinteresante pentru mine, îţi povestesc despre glögg, julmust şi dulciurele.

Glögg-ul e un vin foarte slab alcolizat, foarte dulce şi îmbâcsit cu mirodenii asemănătoare cu cele cu care şi noi fierbem vinul: cuişoare, scorţişoară, etc. Avem şi noi, are şi neamţul, are şi austriacul şi probabil toată Europa, fiindcă merge perfect cu zăpadă. Se bea întotdeauna cald şi se asortează cu pepparkaka (biscuiţi tari asemănători la gust cu turta dulce) sau lussekatter. Şi dacă nu ştii ce-i lussekatter, încep prin a te lămuri spunând că sâmbătă, ieri, şi deci imediat după vinerea cu Lucia, am avut o zi de activităţi la teatru, cu 90 de copchilandri, în cinstea sărbătorilor ce urmează să ne bată tuturor la uşă.

Ne-am împărţit sălile disponibile în funcţie de activităţi. În bucătărie copilaşii modelau lussekatter– pâinicile astea dulci cu şofran şi stafide (ai reţeta aici)- într-o sală se spuneau poveşti, cea mare era dedicată zburdalnicilor care voiau să se joace şi încă una pentru cei care voiau să deseneze, picteze şi/sau să facă lucru manual. Aici am stat eu împreună cu alţi câţiva şi-am supravegheat ca nimeni să nu-şi scoată ochii cu cariocile sau să se bată pe foarfece.

Şi ziceam de lussekatter, nu-i aşa? Liderii pregătiseră aluatul şi apoi copiii doritori de a-şi exersa abilităţile de patiser s-au pus pe modelat şi ornamentat. Apoi au fost coapte vreo 10 tăvi şi imediat după ce a venit Moşul cu bomboane (godis) pentru fiecare, s-au devorat lângă un păhărel de julmust (băutura acidulată asemănătoare la gust cu combinaţia cola + glögg). Am făcut câteva poze şi le poţi vedea şi tu mai jos, printre cele cu oraşul, biserica şi ce-am mai găsit interesant prin birou. Nu ţi-am spus că după incidentul cu bateria Nikonaşului m-am decis să upgradez telefonul mobil cu un smartphone, motiv pentru care acum fotografiez în stânga şi-n dreapta tot ce prind. De asta în slideshow unele poze au formatul diferit, fiindcă nu sunt făcute cu aparat foto, ci cu telefonul.

Dezlânată am zis, dezlânată să fie! Am uitat să îţi spun de faptul că împreună cu colegii am fost în Härnösand, un alt oraş mai la nord în care ABF-ul are un birou. Fiindca sunt puțini și relativ aproape, acolo s-a decis să mâncăm masa de Crăciun oferită de instituție. Tradiţională! Mai e nevoie să îţi spun că după ce am dat 2 ture aveam pe farfurie 2 cartofi fierţi, o felie de pâine, 2 felii de brânză, unt şi o jumătate de ou? Imediat după am fost anunţată că pentru mine s-a pregătit meniu special şi că o să îmi vină direct la masă. Aşa s-a făcut că am mâncat supă cremă de anghinare. Dragoste la prima degustare, fără discuţii. Şi tortellini în sos de chantarelle, cum culesesem în septembrie. Ştii că nu-s nebună cu pozele făcute mâncării, doar că unele sunt în scop informativ. Şi uite de asta nu m-am sfiit să fac o fotografie cu bomboanele şi dulciurile de pe masa alăturată. Şi am şi-o poveste haioasă legată de ele.

Una dintre angajatele lângă care s-a întâmplat să stau, o doamnă destul de în vârstă, începe să-mi povestească cum s-a mutat dânsa la casă, după ani de zile în care a trăit tot în buricul oraşului. Şi m-a văzut că nu mănânc carne şi a început să-mi povestească de găinuşele ei, cele 6, pe care le ţine pentru ouă şi nu le-ar mânca niciodată. Și-apoi discutăm despre risipă, şi-mi spune cum în Suedia se aruncă tot ce ţine de mâncare şi se adună de pe mese, chiar neatins. Eu mă gândeam că se colaborează cu azilurile de noapte sau cantina săracilor. Se aruncă din magazine, din restaurante tot ce nu s-a consumat la timpul sau evenimentul respectiv. Ba chiar e şi ilegal să iei de la gunoi ceva ce n-a fost desigilat şi e încă în termenul de garanţie, zicea dansa. Şi adevărul e că am văzut cu ochii mei cum se aruncă aici. Mâncare, mobilă, lucruri de tot felul, pentru tot felul. Studenţii, de exemplu, vin şi se cazează în apartamente goale pe care trebuie să le returneze goale. Îţi dai seama că nu poţi trăi între 4 pereţi goi. Majoritatea se duc şi îşi iau ce le trebuie de la „gunoi”, second-hand, etc, iar când trebuie să se întoarcă acasă, nu au de ales, trebuie să le dea sau să le arunce.

Şi revenind… înainte de paste îmi luasem eu pe farfurioară dulciuri, aşa cum făcuseră toţi. Problema a fost că eu încă mă chinuiam cu pastele când trebuia să plecăm. Şi tanti îmi zice Dar oricum le aruncă, fă bine şi pune-le-n şerveţel şi ia-le acasă. Şi ştiu că asta e un lucru pe care o domniţă din înalta societate, cum (nu) sunt eu, nu l-ar face niciodată, dar îmi trec peste vocea care strigă Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu în căpşor şi, în virtutea discuţiei care ne legase cu câteva secunde mai devreme, îi spun Ok, o să fac asta, fiindcă oricum le vor arunca. Şi-o fac. Iau frumos şerveţelul, pun dulciurelele în mijloc şi-l sigilez cu o învârtitură, sub privirea ei. Şi apoi ea continuă Aşa fac şi pensionarii la noi. În gândul meu… Numai la voi? Am zâmbit amândouă, şi-n mine râdeam gândindu-mă la cum m-a ars neintenţionat, deși numai pensionară nu mă simțeam. A fost neintenţionat, ştiu, că m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-ar fi plăcut să locuiesc mai aproape s-o vizitez. Am făcut un lucru pe care numai buni, draga, l-ar face, și cumva nu mi se pare degradant, ba din contră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nimic. Doar iarna

We don’t quit!

Îmi zboară timpul mai repede ca niciodată. Am observat că nu mai recunosc nici datele în calendar. Fac planuri, marchez şi demarchez, însă am întotdeauna senzaţia că lucrurile s-au întâmplat ieri. Exemplu: azi de dimineaţă am observat, din greşeală, că suntem în 5. M-am uitat la dată ca viţelul la poarta nouă şi mi-au trebuit 2 secunde să rumeg cifrele, pentru ca imediat după să mă întreb cum de mâine e Moş Nicolae, că doar ieri era noiembrie şi acum câteva zile octombrie…

Săptămâna trecută am bifat pe harta cu vizite micul orăşel Gävle. Frăţiorul geamăn al lui Sundsvall, că pe-acolo sunt amândouă ca dimensiune şi număr de locuitori.
M-am trezit devreme şi mi-am făcut bagajul aşa cum numai eu şi tata ştim. Eu ştiu de la Tetris, tata că a moştenit gena: spaţiul disponibil valorificat la maximum, doar cu lucrurile necesare, toate îngrămădite în geanta aparatului foto, un Nikon D80 pe care abia aşteptam să-l testez, mai ales că mi-a fost împrumutat pentru câteva luni pentru a gândi un proiect foto. Şi cum eram oarecum străini unul faţă de celălalt, lucru care nu se cade într-o asemenea relaţie, cu o asemenea condiţie, m-am gândit că ar trebui să ne împrietenim în timpul acestei vizite, aşa că am avut grijă să-i încarc bateria, ca nu cumva să ne supărăm după 10 poze şi 3 mişcări. Toate bune şi frumoase…

… până la un minunat răsărit pe drum, care numai că nu-mi ardea retina, atât de puternic şi frumos era. Şi scot aparatul din gentuca-i şi dau să prind în poză ce mi se desfăşura splendid în faţa ochilor. Şi clic, şi clic şi nimic… Mi se pare mie că fereastra prin care te uiţi prea-i întunecată, dar nu mă dau bătută. Şi clic din nou… şi nimic. Primul lucru la care m-am gândit, a fost că i-am făcut ceva. L-am stricat. I-am venit de hac prin simpla-mi prezenţă. Apoi am observat o neobişnuită uşurinţă în a-l ține-n mâini. Zic ori mi-am luat vitaminele, ori am uitat bateria. Evident! Uitasem bateria.

Am vizitat străduţele din centru, parcul din imediata apropiere şi Länsmuseet. Cum în muzeele suedeze poţi face poze nestingherit, m-a durut inima să ştiu că trec pe lângă instalaţii, sculpturi şi picturi create de artişti necunoscuţi pentru mine, însă probabil extrem de importanţi pentru cultura suedeză şi nu numai, și nu le pot fotografia pentru posteritate. La sfârşit am fost impresionată de numărul mare de tablouri care îmi spuneau ceva, pe care le-aş fi admirat mai mult, înţeles mai în detaliu. Poate rezonasem fiindcă erau mai ales lucrări moderne şi contemporane. Poate erau pur şi simplu inteligent gândite şi minunat create, sculptate, pictate. Primul etaj al muzeului era dedicat istoriei locului, al doilea artei. Sper din suflet să-l mai pot vizita o dată.

Un obicei specific oraşului, acum că se apropie Crăciunul, este construirea unui imens ţap de paie pe care piromanii îl tot incendiază de ani de zile. Şi uite aşa toată Suedia ştie de Gävlebocken, fiindcă atunci când arde e peste tot în presă. Era aproape gata vineri, când am trecut pe lângă el. Oare anul ăsta îl vedem în flăcări? Hahaha, ținem legătura!

Sâmbăta trecută conducerea teatrului aranjase o zi specială pentru liderii voluntari. Voie bună şi destindere în Nöjeshallen, cu carturi şi lasere. Pf… prima dată când am condus un cart. Am avut emoţii, recunosc. Îmi cam tremurau mâinile când am văzut salopeta şi casca, fiindcă practic ambele îmi spuneau Fă bine şi ia-ne pe tine că ăştia nu glumesc. De parcă mirosul puternic de conbustibil ars şi cauciuc nu spunea asta destul. Din toată experienţa, pe lângă o doză considerabilă de adrenalină, m-am ales şi cu 3 vânătăi dureroase. M-am şi m-au izbit de toţi parapeţii. Şi la astea mai adăugăm şi febra musculară de la 20 de minute de alergat pe coridoare cu puşca cu laser şi ditamai vesta care stiga la tine, slavă cerului în engleză go! go! go! go! Foarte frumos! La sfârşit ne-am ridicat fiecare punctajul de la bar. Încă am hârtia cu toate datele. Se pare că am jucat team deathmatch, în echipa roz (asta ştiam deja), am un rank de toată jena, 8 din 13, un scor de 1050, am tras 288 de piu-piu-uri, am nimerit de 23 de ori şi m-au nimerit de 26. Shot accuracy de 8%. Bravo! Moarte cu felicitări, nu alta. Ce e ciudat e că de obicei în competiții îmi place să dau totul din mine, însă când am văzut cum îmi răgeau colegii răgetul lor de război şi numai că nu-şi dădeau cu pumnu-n chept, m-am făcut mică-mică şi mi s-a tăiat cheful să-i confrunt in battle cum s-ar zice. Nu te pui cu sexul masculin când vine vorba de anihilat inamicul, fie el şi inamic în joacă. Atâta lucru știu și eu!

În rest și-n viața de zi cu zi… gramatica limbii suedeze, că de-o lună cam asta facem. Azi a trebuit să prezint o personalitate în faţa clasei. Am măcelărit (nu personalitatea, ci limba) uite cam aşa:

… dar WE DON’T QUIT! Și tot am reuşit să scot din gura domnului profesor Anders un Jättefint! Bra.
Adevărul e că niciodată nu am făcut progrese atât de mari într-un timp atât de scurt, cu o limbă străină. Îmi dau un punct pentru asta.

Sâmbătă ne îmbarcăm spre Timrå pentru un meci de hockey şi seara ne întoarcem să sărbătorim. Victorie sau înfrângere, noi am decis că e cazul să fie marcată cumva.

%d blogeri au apreciat asta: