Category Archives: Gothenburg

Naturhistoriska Museum

Aşa…

Mi-am făcut planul pe astăzi ascultând vocea din cap, care zicea următoarele, şi da, le zicea telegrafic: mergi la Muzeul de Istorie Naturală. Cum muzeul este în parc, fă bine şi ia-ţi cărţulia după tine şi-o eşarfă pe post de pătură. O să citeşti până îţi ies litere pe urechi. Pune prânzul la pachet. Moco-mocovei. Ia-ţi nişte apă şi nu uita aparatul foto. Nici muzica. Nici ochelarii de soare. Bun. Hai, dă-i drumul. Şi să nu te prind pe-acasă înainte de ora 6. Priceput?

Cum am lenevit toată săptămâna trecută, fiind în recuperări după o răceală şterpelită din Danemarca, dar asta e o altă poveste, am ascultat vocea fără să opun rezistenţă. Vocea… Început de schizofrenie? Neah…

Azi şi doar azi, goteborg-enii (ioteborienii, că g se citeşte i în anumite cazuri) s-au mândrit cu 28 de grade. Celsius that is! Deci, zi de sărbătoare în toată regula. Ai să vezi în poze că era plin parcul Slottsskogen, ca de altfel toate parcurile prin, sau pe lângă care am trecut. Pentru mine oraşele frumoase sunt oraşe verzi. Ăsta e un lucru pe care fanii betonului cât vezi cu ochii nu îl vor înţelege niciodată.

Am parcurs muzeul avându-i cu mine, în gând, pe profesorii mei din liceu. Doamna Ciuntu ar fi fost mândră să ne plimbe şi să ne explice lecţiile printre culoarele expoziţiei de vieţuitoare, de la unicelulare la pluricelulare. De la parameci, până la balenă. Ba şi mitoza şi meioza putea să ne-o arate direct pe machetă, acolo. Ah, ah… Şi-apoi dom’prof Radu ce s-ar mai fi bucurat şi dânsul să ne explice cum stă treaba pe colecţia de minerale. Relaxat, aşa cum îi era, și încă este, felul. Ştiai că există un mineral care se numeşte Neptunit? Eu am aflat acum.

Cel mai bine este să te las să priveşti slideshow-ul cu imagini. Multe imagini, fiindcă au fost multe de văzut. Şi chiar dacă fotografiile nu sunt de cea mai bună calitate, şi din cauza fotografului şi din cauza luminii, te pot ajuta să îţi faci o impresie despre lumea frumoasă, și totuşi moartă, pe care am admirat-o. Poate că nu o să văd niciodată un hipopotam, un rinocer, o girafă şi un elefant în altă formă decât aşa, lipsite de viaţă, purtând în ochii lor de sticlă, nimic altceva decât tristeţe. Dar cine poate știi?

Ca de fiecare dată când vizitez un muzeu, la ieşire îmi clătesc privirea şi prin magazinul de suveniruri. Mi-a rămas gândul la un inel de argint cu o perlă şi 4 cristale semipreţioase. Îmi plac pietrele de tot felul, fiindcă zbuciumul Terrei este surprins în ele. Privește. Numai că nu curge lapte din inima aia, atât e de vie pentru mine.

M-am despărţit cu greu de vitrină şi m-am îndreptat spre parc. Am găsit un copac, am citit vreo câteva pagini până să-mi dau seama că devenisem ecosistem. Tot felul de păienjenei şi gândăcei mi se plimbau pe ștrampeni ca pe bulevard. Apoi am auzit cranț-cranț pe spate şi-am zis Gata, până aici! Plec! Şi-am plecat. Şi în 5 minute cerul a fost acoperit de-un nor albastru murdar. Un tunet, un fulger şi-apoi a început să toarne. Şi să toarne. Şi fugea lumetul care pe unde, şi eu împreună cu el. M-am adăpostit într-o cafenea, mi-am scos cărţulia şi-am citit cu nasul în aburi în timp ce-mi sorbeam a doua doză de cofeină şi zgribuleam sexy la o măsuţă ferită, dintr-un colţ. Aşa îmi place mie. Să stau în colţuri. Din punct de vedere psihologic asta înseamnă ceva, dar să nu intrăm în detalii.

Când am văzut că picăturile îşi schimbă mărimea din ca nuca, în ca bobul de grâu, mi-a pierit şi răbdarea. Rimel, azi te testez! i-am zis, şi rimel a înţeles şi nu m-a dezamăgit.

Am ajuns acasă ca din reclamele la gel de duș, dar tot a fost bine, fiindcă n-am ajuns înainte de ora 6. Și-acum îmi beau ceaiul și închei ce-aveam de spus.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cine nu are răbdare, are butoane. Click, click mai departe.

Sex & gen

Atenţie. Dacă ai dat căutare pe Google după cuvântul Sex şi-ai ajuns aici, fiindcă obscure şi întortocheate sunt căile motorului de căutare, e posibil să nu fi ajuns unde voiai. 😛

male female with alpha vid prev

Vineri am participat la o altă Sesiune de discuţii şi film documentar, din cadrul Universităţii Chalmers. De această dată, Allan, organizatorul şi, de cele mai multe ori, moderatorul evenimentelor, a ales ca subiect egalitatea între sexe. Sau lipsa egalităţii, după caz. Descriu succint și nici măcar integral ce s-a întâmplat, şi-mi dau părerea neavizată fără nici un fel de pretenţii.

S-a început cu proiecţia unui slideshow, susţinut de comentarii pe marginea lucrurilor informative extrase din publicaţii de specialitate şi prezentate sub formă de text structurat schematic: definiţiile pentru sex şi gen, feminism, tipuri de feminism, explicaţii şi câteva exemple, etc. Şi dacă erau persoane care nu ştiau exact ce înseamnă toţi aceşti termeni, se puteau lămuri foarte repede. Totuşi, nu cred că a fost cazul, din simplul motiv că participanţii aveau fie un interes pentru subiect, fie îl studiau, sau studiaseră, îndeaproape. Şi indiferent din ce zonă amintită proveneau ei, taberele, desigur că s-au reîmpărţit mai târziu în pro şi contra egalitate. Nu zic feminism fiindcă feminismul militează pentru egalitate. Totuşi, din cauza terminologiei şi asocierii cu o mână de cazuri extreme (ca peste tot, şi aici există extremiști), ai tendinţa să spui că se militează pentru superioritatea femeii. Greş! Revenind la reorganizarea taberelor, era inevitabilă, fiindcă încă există o luptă între sexe. A love-hate relationship, cum zice foarte bine englezul şi americanul. Scopul nu a fost să se ajungă la o concluzie, alta în afară de aceea că e imposibil să se ajungă la o concluzie pe loc. Totuşi, am remarcat faptul că, deşi în tabere opuse şi fără să uite să tune şi fulgere ocazional, fiecare era de acord cu câteva dintre afirmaţiile celuilalt. Lucru care mi se pare benefic într-o astfel de dezbatere. De ce? Fiindcă mă duce cu gândul într-un viitor în care ne-am trata ca oameni şi nu ca sexe, ajungând astfel, îmi place mie să cred, la un echilibru. Adică… Umila mea părere, pe care mi-o asum întru totul în clipa de faţă, este că nu ar trebui să ne concentrăm atât de mult atenţia pe estomparea sau ignorarea diferenţelor biologice sau psihologice, cât pe împletirea lor într-un mod armonios. Sunt unii oameni care cred că femeia și bărbatul sunt întru totul la fel, exceptând aparatul reproducător. Dar oare e așa? Vezi filmul.

Când vorbesc despre egalitatea sexelor în societate cred că ar trebui luat în considerare şi factorul economic şi implicit micşorarea diferenţelor de ordin financiar între locurile de muncă din domenii diferite. Şi ce dacă mama este învăţătoare şi tatăl consultant financiar într-o multinaţională (dacă tot visam, să zicem că e o multinaţională cu respect pentru om şi natură şi reguli etice şi morale clare). Ambii sunt oameni cu aceleaşi nevoi primare, diferența stând de la astea în sus. Unul produce un tip de capital, celălalt un alt tip. Sunt diferite, însă eu consider că ar trebui regândite și aduse la un nivel salarial asemănător. Nu același, ci asemănător. Unul investeşte în fiinţa umană prin educaţie, cunoaştere, etc, celălalt îi creează fiinţei umane un mediu în care să se dezvolte după bunul plac. Să evităm gândirea de tipul Să dăm mai mulţi bani celui care produce bani. Nu. Banul nu ar trebui să aibă un rol central în viaţa omului, ci fericirea, atingerea potenţialului maxim pe care îl are fiecare. Și dacă pe Trump banii îl fericesc, foarte bine! Fă bani, dar ai grijă și de cum și pentru ce îi faci. Ar trebui să ne respectăm egalitatea şi în acelaşi timp să ne celebrăm individualitatea. Unii oameni, femei şi bărbaţi deopotrivă, pot să producă valori imateriale (educaţie tradițională sau coaching de tot felul). Dar asta nu înseamnă că ele nu pot fi valorificate la un moment dat. Valorificarea nu este echivalentul generării automate de bani. Pentru mine, valorificarea unui lucru poate avea şi capital emoțional. Cât timp lucrăm toţi pentru binele tuturor, lucrurile nu ar prea avea cum să meargă prost. Dar fiecare trebuie să aibă libertatea de a alege. Astfel, dacă tatăl vrea să fie şi are capacităţi înnăscute de învăţător, să fie! Valabil şi pentru mama ce ar vrea să fie… poate sudor sau genist. Nici nu pot să subliniez cât de importantă este libertatea de a alege pentru fiecare om, pentru bunăstarea lui şi într-o anumită măsură şi pentru bunăstarea celorlalţi.

Apropo de această libertate, vei vedea în episodul cu numele The Gender Equality Paradox faptul că femeile care optează pentru profesii care ţin de domeniile tehnice, sunt mult mai multe în ţările sărace sau în curs de dezvoltare, decât cele care fac această alegere în ţările dezvoltate şi cu un sistem preponderent egalitar. De ce? Fiindcă profesiile acelea aduc un venit substanţial mai mare, iar acest lucru contează enorm pentru cineva care se luptă pentru supravieţuire, sau un trai lipsit de griji. Nu contest faptul că printre acestea există femei extraordinare care fac performanţă în domeniul ales, au aptitudini native pentru el şi chiar le face fericite profesional. Nici vorbă. Eu consider că fiecare ar trebui să-şi aleagă domeniul în care să activeze în funcţie de preferinţe şi capacităţi înnăscute, şi nu de frica unui viitor sumbru. Acesta este motivul pentru care cred că ar trebui să lucrăm la felul în care vedem, ca societate, valoarea banului în comparație cu valoarea fiinţei umane. Şi, de altfel, orice tip de capital care insuflă putere necontrolată, greşit înţeleasă şi implicit greşit aplicată. Ideal ar fi nu să fim controlați de o autoritate supremă coruptibilă, ci să ne știm controla noi înșine pornirile egoiste. Ideal.

Ca film documentar propus pentru introducerea în subiect și începerea dezbaterii s-a ales primul episod din seria Hjernevask (Brainwash– titlul englezesc), produs de Harald Eia și Ole Martin Ihle. În cadrul workshopului s-au ridicat întrebări precum: Ar trebui copiii crescuţi în funcţie de sexul lor?, Cum ar fi lumea fără bărbaţi ?, Au părinţii aşteptări diferite de la o fiică, comparativ cu un fiu? Apoi s-au dezbătut răspunsurile.

Seria poate fi văzută pe internet dând click, pe fiecare titlu, aici.

Bucluc, blucuc

A trecut ceva vreme…

Să spunem doar că multe s-au întâmplat de atunci, multe şi de tot felul. De exemplu, asta trebuia să fie o postare despre cât de bine m-am simţit la concertul BMTH. Trebuia. 😦 Probabil că se întâmplă ceva cu un nivel deasupra muritorilor de rând, de ce e underground plezneşte în lumină. Şi când plezneşte, rupe.

M-am dus fericită să-mi cumpăr biletul vineri dimineaţa, ca să aflu că s-au dat. Dumnezeule mare, cum să nu mai fie bilete la o trupă atât de greu de digerat? Nu îmi venea să cred. Am fost ţintuită locului preţ de câteva secunde, timp în care nenea, ca să scape din situaţia vizibil stânjenitoare, pentru mine cel puţin, mă asigură că nu mai sunt şanse să intru la concertul ăsta. Nuuuu! Sigur? Da! Sigur? Da! Ok, voiam să mă ASIGUR că nu glumeşti… Şi mă mai uit cu ochi de căprioară în spate o dată. Poate îmi va spune ca prin minune că mai are un bilet… Suspin. Un drac! Omul abia aşteptase s-o şteargă de la locul în care mi-a zdrobit speranţa şi mai, mai că vedeai pete pe covor şi amprenta de pantof. Numai chiar că n-a spus mic-mic și n-a lăsat un nor de praf în urma lui.

M-am retras buimacă din clădire, m-am aşezat pe prima bancă şi mi-am făcut un calcul rapid uitându-mă la mamutul din faţa mea, aşezat într-unul dintre parcurile oraşului, cu grădina botanică la un loc şi câteva nuduri pe ici, pe colo. Păi stai. Cum să nu mai fie locuri în sala de concerte? Am văzut eu că nu s-au luat în considerare locurile de la loja, 😀 că vorba aia, cum să te duci la un concert metalcore şi să stai la lojă, pe scaun? Nu se potri’ de nici o culoare. Nu nicio, ci nici o! Nici chiar să ai monoclu şi ceas la vestă şi tot e peste mână. Şi chiar dacă în aceeaşi clădire se ţin evenimente fancy, conferinţe la cravată şi se mănâncă icre de sturion pe scobitoare aurită (ok, acum râd de mine… tu râzi cu mine, dacă vrei) tot nu puteau lăsa oamenii din organizare lojele deschise. Şi se pare că totalul de locuri pentru sală este de 350. Nu ştiu câte erau în fața scenei, însă ştiu cu siguranţă că au fost cu unul mai puţin decât ar fi trebuit să fie. Oooof… Ne-nghesuim cumva. Sunt sigură că nu se va supăra nimeni!… Dar cu suedezul nu te tocmeşti.

Şi cum stăteam aşa în deznădejde am zis să-mi regândesc poziţia (prea des în ultima perioadă) şi am optat pentru singurul lucru constructiv la îndemână. Ok, plimbare relaxantă prin grădină, până nu plouă, că vezi tu… stătea şi să plouă, şi apoi mă duc la muzeu. Martiman era în plan şi din fericire a şi rămas aşa. Da, am fost leneșă și l-am amânat ca să fac tot altele. 😛

M-am plimbat cu tristeţile mele şi-apoi am luat-o spre port. În drum trebuia să trec peste canalul Rosenlund. Pe pod se vindeau ouă. Pe pod ce? Pe pod se vindeau ouă! Nu am aflat decât în momentul în care am ajuns acasă şi am descărcat pozele și clipurile, motivul pentru care trecătorii erau invitaţi să le cumpere şi apoi să le arunce în ţinta umană de pe apă. Deci ascultă ce zic trecătorii… Da, da, filmez urât.

Mă opresc, zâmbesc şi încerc să-mi dau seama de ce se întâmplă. Încerc! Recunosc, m-a luat prin surprindere, ca locul unui accident. Un accident vesel. La restul, grave, te-ai uita, dar parcă nu te înduri, îţi faci curaj şi fără să-ţi dai seama faci parte din gloata de pe margine. Hlizelile şi voia bună rar nu sunt contagioase, aşa că am scos repede aparatul din geantă şi am apăsat butonul. Măcar să îmi aduc aminte de ziua în care am ratat a doua oară BMTH, dar am văzut un om linșat public cu oo.

Jag heter Ana-Maria

În fiecare luni şi miercuri am cursuri de suedeză. Acum fiindcă e joi şi am încheiat încă în viaţă săptămâna de studiu, pot să-ţi povestesc despre asta. Deocamdată, primul lucru la care mă gândesc în relaţie cu limba este faptul că va veni la pachet cu modificări pozitive în ceea ce priveşte raportul meu cu localnicii. Hai să le zicem băştinaşi, că sună mai haios, şi la cum propoziţia lor scurtă sună ca şi când ar fi un singur cuvânt, lucrurile nu stau departe de adevăr.

Se zice că suedezii sunt oamenii cuvintelor puţine. Cred că e din cauza faptului că auzi trei cuvinte şi când dai să le transcrii, reiese o frază. Ar fi frumos să respire mai des, de dragul nostru, al învăţăceilor, care-şi prind urechile până şi-n alfabet. Ca fapt divers, la primul curs am repetat litera y cu profesoara de vreo 3 ori. Apoi s-a plictisit, a ridicat o mână-n aer şi-a lăsat-o să cadă elegant în jos, gest cunoscut că având semnificaţia dă-i pace, eşti fără speranţă. Că tot vorbeam despre gesturi, menţionez că orice altă limbă în afară de suedeză e inutilă la curs. Explicaţiile se mimează. Abia aştept să ajung la gramatică. Acolo să vezi pilates şi tae bo. 😀

În altă ordine de idei, toate bune, frumoase și haioase cu suedeza. Dar dacă vreau să iasă ceva mai serios ar fi cazul s-o condimentez şi cu extra toceală, fiindcă vorba aia, vocabularul nu se deduce logic.

Am tot trecut pe lângă Universeum şi dacă planul nu mi se schimbă, atunci am de gând să mă duc. Au cea mai faină strategie de marketing. Şi-au scos din expoziţia Dinozauri două exponate, un sauropod pe care l-au plasat ață în faţă, lângă un părculeţ de joacă şi un carnivor pe care nu ştiu să-l numesc, mai mic, lângă ditamai bannerul, pe clădire.

Nu că aş fi eu fascinată peste măsură de dinozauri, însă în măgăoaia de 7 etaje cu un total de 8000 m², stă cel mai mare centru ştiinţific din Scandinavia. A ye! Acvariu + dinozauri + şerpi veninoşi + laboratoare interactive ( criminalistică, muncă, rezistență/ sport, superputeri) + pădure tropicală + spaţiu cosmic = excelent pentru o sâmbătă educativă (cu condiția să nu ieși în oraș și să uiți de tine. Alcoolul este cea mai cunoscută și utilizată radieră).  Mie toate astea îmi zic un singur lucru: filmuleţe distractive şi dureri de spate, cel mai probabil de la atâta plimbăreală.

Această prezentare necesită JavaScript.

Post concert

Azi sunt prea leneşă să dau detalii. Îmi face mai mare plăcere să închid ochii şi să reiau imaginile aşa cum le-am trăit. Împart câteva fotografii cu trupele din deschidere, Heartist şi Sylosis, şi două melodii Killswitch Engage. Recunosc, am ales înregistrările în care, cu greu, dar mi-am ţinut gura. Restul intră în categoria dezmăţ neinteligibil, de-ăla care te face să te trezești a doua zi fără voce și cu febră musculară. Știi? Da, atunci când adormi strugure și te trezești stafidă. 😀

Un weekend plin

Încă 5 zile până la concertul Killswitch Engage! Uhuuu! Da, asta e prioritatea mea pe săptămână 15-21 aprilie. După ce îmi voi linişti sufletul, am să mă gândesc serios la şcoală. Până atunci umplem timpul liber cu jogging, citit, ieşiri în oraş şi scris pe blog.

Mi-am făcut cumpărăturile de dimineaţă şi acum mă pot lăuda cu cea mai interesantă geantă. Să spunem doar că-mi voi transporta manualele într-o cutie toracică. Vezi? Ţi-am spus eu că este cea mai interesantă. Sper doar să nu-mi sperie colegii. Bahahaha!

A început să plouă. Mă bucur că m-am grăbit acasă, fiindcă nu îmi luasem umbrelă cu mine. S-a topit zăpada şi a venit primăvara, deşi o altă primăvară decât cea cu care sunt obişnuită. În parc şi pe marginea anumitor drumuri am văzut toporaşi mov. Hm… poate pun de-o afacere: 20 kr buchetul doamnaaa… Nu? Poate domnul atunci? 3 la 45? Siiigur că da! Nu zâmbi, ipotetic vorbind, se poate!

Apropo de ieşiri, ieri a fost Sunday Fika. Înainte de întâlnire am vizitat Varlds Kultur Museet cu noul meu bun prieten Martin. Martin este un croat-punk-rocker-biciclist-tobosar, născut în Suedia, sau un alt sinonim pentru cuvântului distracţie. Balcanicul tot la balcanic trage. 😀 Sunt prea multe lucruri care ţin de cultură, pe care le avem în comun, şi fiind un om foarte deschis, a fost uşor să povestim câteva ore fără să ne consultăm ceasurile, mai degrabă măsurând timpul în guri de bere… la halbe. 😀 O duminică pe care nu doar că o așteptam, dar o și meritam din plin.

Revenind, evenimentul couchsurferilor a întrecut orice aşteptări, adunând vreo 30 de oameni, care mai de care. Ne-am împărţit noi mesele, am făcut cunoştinţă cu cei noi şi ne-am aruncat în discuţii. Unul dintre cei prezenţi mă aude vorbind despre cum nu sunt eu cel mai bun prieten al matematicii, şi cum mi-am dat seama foarte curând că nu voi lua Premiul Nobel pentru Fizică sau Chimie… sau orice altceva de-altfel, dar asta-i partea a doua, pentru care n-am nici o scuză, în afară de faptul că nu m-am născut cu extra neuroni şi o poftă vorace pentru informaţia scrisă.

Stefan (a se citi cum se scrie şi cu accent pe prima silabă) îşi trage scaunul mai aproape şi îşi propune să mă atragă într-o discuţie despre spirit, considerând că dacă nu-s cu emisfera stângă dezvoltată, poate are noroc să găsească o dreaptă mai musculoasă. A fost o discuţie soldată cu un experiement haios în care ne-am propus să facem un sondaj printre cei prezenţi, ca să aflăm cum se simt oamenii, dacă cineva îi acuză că n-ar avea spirit. Am început cu Neva, o doctorandă slovenă. I-am pus o mână pe umăr şi cu o față care nu transmitea absolut nici o emoţie, i-am spus: Neva, i think you have no spirit. Neva noastră cască ochii cât cepele şi rămâne înmărmurită. Îmi permit să zâmbesc și se relaxează și ea. După două secunde îi pun a doua întrebare. How did you feel? Ea răspunde debusolată: Bad. 🙂 Yeeeeeeeees! 1-0 pentru mine!

Eu susţineam că oamenii se vor simţi aiurea la auzul afirmației, Stefan susţinea că vor fi cel mult reacţii neutre, dar că în principiu, nimeni nu îşi va schimba starea de spirit în funcţie de supoziţiile unui… străin până la urmă. Am avut două reacţii negative, precum a Nevei. Recunosc!!! Şocul de pe faţa lor îmi provoca plăcere, fiindcă ştiam că mai apoi le voi explica despre ce e vorba şi ne vom distra pe tema asta. Aşa a şi fost. Totuşi, n-am putut ajunge la nici o concluzie, fiindcă ceilalţi aveau deja urechile ciulite şi-şi gândeau mişcările. Când ştii despre ce e vorba, îţi pierzi reacţia naturală. Era stupid să continuăm aşa că n-am mai făcut-o.

Am stat în cafeneaua muzeului până o voce feminină dintr-un difuzor, ne-a poftit politicos afară, ca să poată închide. De-acolo am luat direcţia Andra Langgatan, probabil cea mai rock stradă din oraş.

Sâmbătă am fost la Muzeul de Design, Modă şi Arte decorative. Vezi în slideshow fotografii din ambele. Nenea Sam mă dezamăgește cu pozele lui la întuneric. Prefer să fac filmulețe.

Această prezentare necesită JavaScript.

Couchsurfing & Sunday Fika

Această prezentare necesită JavaScript.

Saro, dis de dimineaţă. Ne-am luat rămas bun pentru câteva luni şi am pornit înspre casă, foarte entuziasmată pentru planurile pe care mi le făcusem cu couchsurfer-ii din oraş. Singurul surfing pe care aş putea să-l practic şi eu, însă pe care-l tot amân, deocamdată din cauza unei temeri, mai mult sau mai puţin întemeiate, de a călători singură cu un buget limitat.

Am ajuns în foaierul Varldskultur Museerna, mi-am luat nişte pliante şi-apoi am încercat să-mi dau seama unde este cafeneaua. Mă uit în sus cu senzaţia de cer deasupra capului şi văd la etaj, pe margini, mese. În mijloc, din foaier spre etajul mai sus pomenit, o mulţime de scări/scaune din lemn masiv. Da, aici se ţin şi concerte, fiindcă spaţiul e foarte ofertant şi la acest capitol. Mă mai uit în jur şi găsesc informaţia: cafenea etajul 3. Ok… Deci ce se vede e restaurantul şi cafeneaua trebuie să fie mai sus. O supoziţie cât se poate de logică, crezând că eu sunt la parter, şi ce văd este etajul 1. Greşit! Eu încă nu ştiam asta, dar să-ţi povestesc cum mi-am dat seama… că în asta stă tot hazul.

Îmi propun să merg cu liftul. Deja erau 3 tipi înăuntru, aşa că mă strecor subtil şi eu, zâmbind cu un Hej timid. Ăştia, la flanela şi fără de alte obiecte personale, se hlizeau apăsând pe butonul pentru etajul 2. Văd ei că nu merge, îşi zic că o fi stricat şi ies din lift. Hej da, Hej da! de complezenţă şi rămân singură. Inspiraţia divină mă face să-mi încerc norocul cu butonul de etaj 3. Surprinzător, uşile se închid în urma tipilor şi liftul o ia în sus 😀 ca să mă ducă la ceea ce eu calculasem ca etaj 1. Am râs preţ de o urcare gândindu-mă la ce şi-or fi spus oamenii ăia când au văzut liftul funcționând. Liftul nu pornea fiindcă noi eram, aparent, la etajul 2. Au făcut suedezii ceva miș-maș, fiindcă n-am urcat nici o scară, dar 2 etaje? Imposibil! Probabil că mai aveau un demisol notat cu 1. Nu-mi pot imagina altfel acum, şi recunosc că atunci n-am fost atentă, dar am să investighez situaţia când mă voi duce cu scopul de a vedea expoziţiile.

Cafeneaua şi restaurantul erau într-un spaţiu foarte frumos luminat, delimitate numai prin aranjarea şi modelul meselor. Îmi văd surferii de canapele şi mă alătur lor. Sunday fika GBG can begin! Vreo 23 de persoane, localnici, studenţi străini şi un turist, toţi care cum, cu mâncarea de prânz, cu cafeaua, berea, etc, prinşi în conversaţii la fel de diverse precum ei.

Mă simt datoare să explic conceptul de CouchSurfing, foarte pe scurt. Ideea a pornit de la un american şi funcţionează în felul următor: tu îţi faci cont pe www.couchsurfing.org introducându-ţi datele personale, o descriere a intereselor şi experienţelor tale şi, eventual, nişte poze. Apoi alegi dacă poţi să cazezi sau nu, iar dacă da, ce număr de oameni şi în ce condiţii (de exemplu nefumători sau iubitori de animale, dacă ai deja un animal de companie). Ideea e să fie totul cât se poate de echitabil şi nederanjant. De asta şi trebuie să fii atent la detalii. Dacă nu poţi trăi fără tutun, atunci ar fi mai bine să cauţi un fumător. Membrii acestui club de obicei îşi scriu recomandări după fiecare utilizare, verificându-se astfel şi între ei. Administratorii site-ului pot face două verificări, dintre care una este cea a adresei. Poţi avea recomandări pozitive, neutre sau negative, cu tot cu motivaţii. Nu te duci la un couchsurfer să stai o săptămână sau să-i mănânci mâncarea. E vorba doar de un spaţiu de dormit şi conversaţie sau ghidaj prin oraş. Dacă el vrea să-ţi ofere mai mult, ține strict de el. Şi pentru asta te prezinţi frumos cu o mică atenţie, dacă se poate ceva tradiţional din ţară căreia îi aparţii. Dacă deschide uşa şi te consideră suspect poate refuza. La fel poţi face şi tu. Dar asta se poate face încă de la citirea profilului, nu e bai. Incidente majore nu s-au raportat, iar dacă au existat neînţelegeri, s-au căutat alte alternative.

Couchsurfer-ii sunt, în principiu, oameni inteligenţi şi interesanţi. Am avut plăcerea să întâlnesc câţiva în Sibiu. Cum nu puteam caza şi asta ştiau şi ei, din profil, ne-am întâlnit pur şi simplu să le arăt oraşul, să ne împărtăşim experienţele, idei poate, fiindcă fiecare îşi ajustează subiectele în funcţie de celălalt şi de energia pe care o simte din partea lui. Astfel, te poţi trezi discutând despre aproape orice. Ultima experiență a fost trăznită rău, fiindcă eram mulți și cu chef de povești (deși nu se vede).

Am decis să îmi redefinesc locaţia şi să văd ce-mi oferă. Momentan comunitatea din Gothenburg are puțin peste 7300 de utilizatori. În Sibiu puteai alege din aproape 500. Diferenţa este mare, cu atât mai mult cu cât suedezii sunt activi, dovada fiind numărul de evenimente săptămânale pe care le au. De la înot, la fotbal, cafele, yoga şi voi propune eu… concerte. Abia aştept!

După ce m-am cunoscut în cafenea, câţiva dintre noi am luat 2 tramvaie şi-am ieşit în parc. Ne-am aşezat la soare, cu ratele aproape, alergătorii în spandex pe trasee, poate transpirând de zeci de minute bune şi tot felul de grupuri angrenate în activităţi duminicale.

Postez aici cu permisiunea lor un clip care brusc a transformat discuţiile într-o tăcere caldă, iar fărâmele rămase în aer, au fost destul de neinteresante, comparativ cu cele pe care nu le-am putut surprinde. Ăsta este efectul opţiunii video în toată splendoarea lui, mai ales când nimeni nu-i beat ca să braveze şi toţi sunt conştienţi că se filmează pentru posteritate. Data viitoare trebuie să fac cumva să nu le spun decât după. 😀 [http://www.youtube.com/watch?v=QHKbmaa2CHE

Maritiman

maritimanDupa cum spuneam intr-o postare anterioara, cu biletul cumparat la Konstmuseum poti sa mai vizitezi pe toata perioada anului, inca alte 4 muzee din oras. Mi-am propus sa profit de ocazie, asa ca sambata in jurul amiezii, intr-un aer rece gheata, desi soarele veghea de pe cerul senin deja de ore bune, am luat tramvaiul si m-am aventurat inspre port cu planul clar de a vizita Maritiman. Nu mi-am facut temele de-acasa, prin urmare era doar o chestiune de timp pana sa am parte de surprize. Nimic neplacut, doar ca neasteptat.

Da, ai ghicit, mai nou nu-mi mai fac planul pe site-ul de transport in comun. Acum am curaj sa umblu pe unde ma duc picioarele, pe unde ma atrage privirea, cu certitudinea ca pot oricand sa ma urc intr-un tramvai sau autobuz care sa ma aduca acasa din doua miscari (sau schimburi :-D). Una dintre minunile unui transport intern de vis. Apropo de asta, toate calatoriile pe care le faci in 90 minute, se taxeaza ca una. Deci poti schimba 5 autobuze si 2 tramvaie, ca tot un bilet platesti.

Din varii motive asociez cuvantul muzeu cu o cladire. Am mai vazut ambarcatiuni instalate intr-un spatiu inchis, asa ca mi-am imaginat ca va fi la fel si in acest caz. Dar nu… Ancorate in Packhuskajen stateau vase, barci, barje si un submarin… nu, submarinul nu este scufundat in apa, asa cum sunt sigura ca ar fi fost tare interesant pentru multi. Ma indrept inspre pasarela cu placuta Entre ca sa observ ca are o portita frumos decorata cu un lacat! Era inchis pana la inceputul sezonului, si anume 29 martie. A, ye!

Ma asez la soare pe-o banca si ma reorientez. Ma gandesc la acrilicele si panza de acasa, desi la 5 minute distanta as fi putut vizita Stadsmuseum, dar istoria orasului ma intereseaza mai putin azi. Fac cateva fotografii, un clip scurt cu patania, si-apoi ma indrept inspre statia de tramvai cu gandul reintoarcerii. Ne vom vedea in aprilie, cand incepe scoala.

The End of the Line, documentarul

La 5 zile dupa ce am ajuns in Gothenburg s-a intamplat sa „aterizez” la o proiectie de film documentar. Initial crezusem ca este vorba de o proiectie urmata de Q&A cu Henrikke Baumann „Professor of Environmental Systems Analysis, Chalmers University of Technology”. Gresisem. Nota pentru sine: nu mai citi pe diagonala prezentarea evenimentelor!

Proiectia filmului documentar The End of the Line, care se poate gasi integral si pe Youtube, a fost precedata de un joc de roluri, in care sase echipe de studenti, cu aproximatie patru in echipa, isi imaginau ca sunt bordul de conducere al unei companii de pescuit din Marea Nordului. Castiga cine avea cel mai mare profit. Si cine nu-si doreste sa castige? Ni s-a repartizat cate o suma de bani in contul virtual al „companiei” pentru a ne cumpara flota si practic, gestiona. Am achizitionat primele vase, apoi in urma unor licitatii ne-am marit-o. La fel au facut si restul. Astfel am iesit in larg 10 ani de zile, fiecare cu profitul sau pierderile de rigoare, survenite in urma deciziilor privitoare la ce numar de vase trimitem, unde le trimitem, daca mai cumparam pentru a mari flota, sau daca pastram din vase in port. A, si conditiile meteo. Mai tarziu am aflat ca nu vremea ne influenta productia de peste, ci faptul ca bancurile nu aveau timp sa se regenereze.

In cel de-al 6-lea an, ne-am facut o asociatie (initiativa a venit dintr-o alta echipa) prin care voiam sa ne asiguram un pescuit echitabil si sustenabil in timp. Astfel, fiecare si-a trimis reprezentant. Echipa 1 (noi), m-a trimis pe mine. Stiam de la inceput ca nu vom putea sa pescuim fara reguli si fara limite, si desi luase fiinta asociatia, n-am reusit sa salvam bietele creaturi de lacomia specific umana, atentie, de la extinctie, nici macar din farfurii! Si cand ma gandesc ca asta reiesea foarte clar in ceva teoretic, un joc, nimic mai mult. E cat se poate de simplu sa-ti dai seama ca toate companiile mari, reale, cu profituri enorme si fara nici cel mai mic gand indreptat inspre ecosistem, au un motto indirect „fuck the sea, let’s make some profit!” Pana si unii dintre noi spuneau asta si premiul nostru nu era altceva decat un kilogram de cartofi crescuti ecologic. 😀 Doua dintre echipe s-au vandut chiar si-atat de ieftin. Those cheap bastards! :)). Ne-am distrat mult pe seama lor, mai ales ca strategia de a matura fundul marii nu le-a adus ravnitul premiu.

Se pare ca dintre toti cei care au trecut prin acest test, echipele din grupul nostru au fost cele mai conservatoare. De obicei pierderile incepeau imediat dupa cel de-al 3-lea an de iesit in larg, comparativ cu noi, care am inceput sa simtim efectul pescuitului en gros abia incepand cu cel de-al 6-lea an.

Dupa ce am incheiat jocul de rol pe care, apropo, nu l-am castigat, am purces spre sala de proiectie unde am vazut filmul. Il recomand. Nu stiam ca situatia e atat de grava. Mi se pare infricosator ca vom ajunge foarte curand la fundul sacului. Desigur, daca nu se intervine cumva pana atunci. Oricum trebuia sa se intervina dur inca de „ieri” cum zice americanul.

Am aflat mai apoi ca 30% din tot pestele pescuit global, ajunge in agricultura ca hrana pentru diverse animale din ferme. Noi am discutat despre puii de gaina. Inainte de reglementarile care interziceau proteinele animale in hrana animalelor din ferme, procentul era de 80%. Mda…

In loc de incheiere… trailerul filmului documentar:

 

Un doctor, un martens, doua stele, trei vagabonzi

despre asta vorbim, doar ca pe negru.Mi se intampla uneori sa am in minte instalat cate-un program. De exemplu, am venit de acasa cu softul „Am tot ce-mi trebuie, n-am nevoie de nimic altceva. Vorbesc serios!” gata inradacinat in sistem. In primele zile am crezut ca va functiona, insa mai apoi, parcurgand zona Gothenburgului destinata zdrentuirii portofelelor, am inceput sa observ cum dadea eroare, peste eroare 😀 eroare… si se cerea reinstalat. Do you want to allow the following program to make changes on this computer? Yes, yes! Asa imi zicea vocea din ureche.

A fost o experienta. Prima data am inceput sa observ ca oamenii astia chiar purtau Dr Martensi. Apoi am inceput sa-i vad si in magazine si evideeeent ca am intrat imediat si am luat aminte la preturi, modele, culori, ooo Doamne! Nu ma dezmeticesc bine si vad un rand mai incolo… tenisi. Dar nu asa cum gasesti acasa, ci muuuult mai fancy-pansy. Negru complet, cu dungi, cu talpa ortopedica, numai chiar cu toc n-am vazut, ca probabil Chuck Taylor nu fabrica asa ceva. Apoi hop! G-Star Raw… Ma holbez cu grija sa nu par disperata si la modelele astora, apoi dau sa inaintez printre randuri cand imi aluneca privirea pe niste pantofi draguti nevoie mare (Ali ar spune draguti pentru femei trecute de 40 ani si cu osteoporoza). Verific eticheta. Vagabond. De ce nu ma mira. Aaaaaaaaaaaaaaaaaarghhh! Sunt ok. Sunt ok, imi tot spun ca sunt ok. Imi permit toate perechile de incaltari care mi-au facut inima sa salte, cu conditia sa nu mai fac nimic in luna aia. Ma enervez si intru intr-un H&M, crezand ca aia chiar nu ma pot surprinde. Greeesit! Pai nu cautasem eu in tara, la niste preturi rezonabile, niste sosete lungi pana peste genunchi? Ba da, ba da… si numai bine a trebuit sa le gasesc in Suedia, si scumpe, si colorate, si negre si subtiri si groase. Nu de alta, dar trebuie sa aiba clientul de unde alege. Imi cumpar cu spray de volum pentru par si inght in sec. Da, la H&M aici gasesti si cosmetice si parfumuri si nu doar brandul lor. Cred ca nimeni nu mai inghite gogoasa cu America- tara tuturor posibilitatilor. Ar trebui sa vedem daca nu cumva Suedia i-a luat locul. 😀

Eu votez din toata inima cu un DA!

%d blogeri au apreciat asta: