Category Archives: Stari & Muzici

Subliniază de 3 ori și fă-l bold

Wrocław ©AnaVallmo

Subliniază de 3 ori și fă-l bold” îi spuneam lui Vlad atunci când întrebările jocurilor aduceau la suprafață răspunsuri pe care mi le reprimam. Mă regăseam în fragmente prin jocurile pe care le parcurgeam sub îndrumarea lui. Voiam să mă asigur că totul rămâne consemnat, surprinsă fiind de naturalețea procesului de îndepărtare a tuturor lucrurilor care îmi obturau privirea spre ceea ce era cu adevărat important pentru mine.

A fost o experiență tare faină, și asta din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că-l cunoșteam pe Vlad de când lumea, și-i știam și spiritul ăla care nu vrea să țină cont de ce face toată lumea, din simplul motiv că lui nu i se potrivește. Și, Doamne, cât de încăpățânat este și cum cu toată ființa îți spune el NU! Scurt. Inechivoc. Dintotdeauna din altă poveste! Și pe aia insistă s-o scrie prin ce face și gândește. Exact genul de om al cărui curaj te lasă perplex, fiindcă nu îți este clar dacă să vrei să-i bagi mințile-n căpșorul idealist, sau să-i sufli în aripi cu bucuria și speranța că va întoarce lumea cu susul în jos, și tot ce era de nișă, devine un dat, o normalitate.

Am crezut că Bucureștiul va mai face o victimă prin înghițirea lui, însă surpriză… NU! NU! Ana, mă uitam la oameni în metrou, și nu-mi plăcea. Încercam să mă concentrez pe cărțile și conferințele din căști. Nu voiam să ajung așa.” Și n-a ajuns așa, fiindcă prin muncă, talent și consecvență, vreme de 4 ani a reușit să-și rămână autentic și să-i facă și pe ceilalți să-i recunoască asta. Urcușul devine de-acum mai puțin abrupt.

Un al doilea motiv pentru care experiența workshopului a fost atât de benefică a fost Jocul. Deși programasem întâlnirea de o săptămână, s-a-ntâmplat ca dat să intervină lucruri care să forțeze limite de timp și să mă pună pe fugă. La propriu. Fiindcă nu-mi place să amân și nici varianta lipsei de profesionalism nu mă încântă… am fugit până s-au rezolvat toate. Mă enerva mai tare gândul că poate nu mă voi putea îndepărta de starea aia ușor agitată. Dar… dar… mare mi-a fost surpriza. Mi-am luat paharul cu apă și gheață aproape, foile și culorile, și m-am așezat pe covor. În 2 minute eram ruptă irecuperabil de întâmplările anterioare și mă bucuram de experiență.

Fiecare joc m-a trecut prin lucruri care deși știute, erau încă abstracte, neterminate. Ei, prin faptul că mi le-am reprezentat grafic, mi le-am adus în material am putut să mi le supun. Gândeam ceva în timp ce desenam și împărtășeam ce gândesc. Vlad scria atent tot ce-i spuneam. Din când în când, râdeam amândoi de leimotivul sesiunii ”subliniază de 3 ori și fă-l bold”. Au fost câteva lucruri surprinzătoare și țineam să fie însemnate. Acum că am și raportul final, mai trebuie să mi le pun pe frigider.

De multă vreme nu m-a mai inspirat ceva precum jocurile Reframe.  Își ating scopul, îți redau controlul asupra lucrurilor problematice și prin joc devii zmeu, încărcat cu energie și viziune, gata să pui totul în ordine. În plus, claritatea aia post”ședința” este remarcabilă și, slavă Cerului, durează!

Anunțuri

Be water, my friend

Hey! Ho! Let’s go!

Vezi ce rea sunt că nu încep cu bine-cunoscutele citate despre schimbare, despre cum totul este supus acestui proces în care materia se mişcă şi energia dansează şi, ocazional, mai dă şi din cap, făcând totul vraişte!? Caută-le singur, cititorule!

Doar pe Bruce vreau să ţi-l dau, şi promit că dacă vei rumega mesajul, trecând peste pumni, picioare şi-alte membre zburătoare (braţe!!!), îţi vei da seama de autenticitatea lui. Şi vei râde de pacheţelul de efecte sonore şi vizuale depăşite, de montaj, de tot… vei râde cu mintea ta de ultimă generaţie, în timp ce inima, vechea, va pricepe mesajul.

Chiar dacă uneori iritantă, schimbarea este bună. Vine cu o baterie serioasă de teste, pe care trebuie clar să le iei, ca să te mai poţi uita frumos la tine-n oglindă. Poţi să faci cel mai bun scor jucând acelaşi nivel de 100 de ori, însă dacă nu treci la următorul, ai pierdut jocul din start.

Pentru dezvoltare personală, profesională, etc, trebuie să fii flexibil şi dispus să spui “I are stupid, teach me Master!” Sigur că ţine de cât de I eşti, cât de stupid de fapt, ce înseamnă teach pentru Master şi cine ţi-e Master-ul. Pornind de la ideea că eşti cu toate în regulă, îndrăznesc să spun că traiectoria îţi va fi ascendentă.

Slidesho’

În 15.02, eu și Alexandra am mâzgălit un X în calendar, semn că ne-am sărbătorit zilele de naștere împreună. Care erau șansele ca două fete cucuiete din Sibiu, voluntare în organizații diferite, să fie cazate în același apartament, să se cunoască în Sundsvall pentru prima dată și, culmea, amândouă să adune primăveri în februarie?…

Slidesho’

Clipsho’

@_@

Cântec pentru o dimineață leneșă…

0-1

Amân să scriu despre Sundsvall. Amân să scriu despre lucrurile care-l reprezintă şi se pot citi uşor din alte surse. Vreau să-l surprind altfel, nu ca wikipedia. Pentru asta cred că voi avea nevoie de troiene.

Visez la un strat gros de zăpadă. Anul trecut parterul a fost înghiţit de alb. Îmi este pur şi simplu dor. Ce bine că nu mai am mult de aşteptat! Toamnă lungă-n orăşel, şi foarte mulţi s-au bucurat de ea…

Vreau să încalţ patinele. La 3 minute distanţă avem un teren de fotbal, care pe timpul iernii e transformat în patinoar. Nu e cel din imagine. 🙂 Şi, să nu uit, avem sania în debara, în cazul în care nu merge alt sport de iarnă. Deși mă îndoiesc.

***

În ultimele săptămâni am primit o lecţie importantă despre cum ar trebui să se comporte membrii unei societăţi sănătoase cu cei mai puţin norocoşi. Am participat ca spectator (ştiu că unii m-aţi fi vrut ca participant, însă uite, sâc! că nu aşa stau lucrurile) la Musikschlaget– un concurs muzical pentru persoane cu handicap, al cărui finală naţională a avut loc în Sundsvall.

În primul rând, s-au plătit bilete și, deşi erau piperate ca preţ, includeau o cină cu aperitiv, fel principal, desert, cafea şi ceva vin spumant. Nuntă fără miri, ce să mai! Şi evident că am scos rochiţa din dulap, după ce m-am răfuit, rând pe rând, cu cele 3 molii ce n-o pierd din ochi fiindcă e neagră şi yum yum. Daaar… să nu divaghez.

Nu mă pot abţine să nu fac comparaţii. România-Suedia, fără nici o surpriză, 0-1. Bravo Suedia, văd că pe lângă rampele de lângă scări, defibrilatoarele împrăştiate prin tot oraşul (chiar şi în câteva taxiuri), autobuzele atent gândite, lifturile încăpătoare, toaletele cu tron, ce poate fi şi special, şi soneria de urgenţă de care dispun la 10 cm de podea, în caz că te găseşti acolo şi ai nevoie de ajutor, mai oferi acestor persoane şi posibilitatea de a se exprima artistic, de a se simţi apreciate şi de ce nu admirate, pentru curajul de a juca război-ul vieţii cu jumătate din teancul de cărţi pe care-l au restul. Ai rezolvat problemele care ţin de corp şi-acum te ocupi de spirit cum s-ar zice. 😉 Sigur că nu sunt toate roz, dar să vezi ce atrăgător e şi galbenul ăsta pal când tot ce ai e gri. Cum am o viaţă interioară intensă şi nu mă dezic de asta, parcă şi aud vocile ranchiunoase ce mă invită parşiv să stau acolo, dacă nu îmi place minunata ţară. … gândirea critică cu moderaţie te face mai bun şi până acum n-am văzut om mai bun în/cu ceva fiindcă i-a plăcut totul şi-aşa rău cum era. Nu nu, nu are nici o legătură cu patriotismele habotnice, lipsa lor sau alte lucruri din aceeași categorie. E doar nevoia mea de a înţelege cum unii pot. Şi, te rog, nu gândi că e o chestiune care să ţină de bani, fiindcă e vorba de bun simţ, respect, protecţie. De bani facem rost. Altele ne lipsesc. Să ne înțelegem… sunt totuși departe de a spune că nordului nu-i lipsește nimic.

Și acum câte ceva despre Unga Magasinet, Localul tinerilor, în traducere mot-a-mot tineri tavă :). Aşa zice şi Google translate şi evident că zice greşit. Este desigur vorba despre tineri şi, dacă vrei, nişte tăvi, însă, uite, ăsta este conceptul:

– Un loc în care tinerii (de absolut toate felurile) îşi pot petrece timpul socializând, jucând jocuri, uitându-se la filme, mâncând ieftin şi bun, fără să fie daţi afară fiindcă nu consumă. Nu te scuteşte de şcoală, fiindcă e deschis abia după ore. Aici nu chiuleşti, nu fumezi şi nici nu bei alcool. Aici poţi bea ceai. Eşti în starea ta naturală, socializezi şi te simt bine făcând-o.
– Mediul e propice activităţilor culturale, educaţionale şi de divertisment.
– Îţi poţi exersa limba engleză sau suedeză.
– Aici am avut eu workshopul de improvizaţie.

Dacă gândeam la început că nu vor fi destui participanţi, rând pe rând i-am văzut cum ies din carapace, vin mai aproape şi, în cele din urmă, participă. Pregătisem cu unul dintre angajaţii locului o serie de 10 exerciţii pentru intervalul orar 17-19. Ne-am distrat şi hlizit până la 20. 😀 Asta spune destule, consider eu.

De fiecare dată când lucrez cu tinerii, lucrez de fapt cu variantele mele muuult mai tinere. Nu am uitat cum eram acum câțiva ani, sau nevoile mele de atunci. Nu că aş fi mai brează acum, doar puţin mai puternică. Aşa că e uşor să ofer încredere, susţinere şi încurajare, când ştiu că de ele este nevoie. Odată ce ai pus soluţiile astea la baza plăntuţei, e minunat să vezi cum creşte sub ochii tăi.

Contemplând odată la viaţa mea (hai că asta n-are cum să te mai mire!) am observat forma unei scăriţe. My personal stairway to heaven. Acolo unde încerc, cad, încerc din nou, cad, urc… acolo unde mă întâmplu.
Eu lucrez cu tineri şi adolescenţi. Lor le ofer cunoștiințele de care dispun acum. Alţii de pe o scăriţă mai sus îmi oferă mie lucrurile şi informaţia de care am, sau consideră că am nevoie, ca să cresc. Tinerii cu care lucrez veghează peste cei cu o scăriţă mai jos, şi anume nişte copilaşi de şcoală primară care umplu cele trei coridoare ale teatrului cu râsete, alergând până le ies scântei din călcâie. Şi uite aşa scărița! Fiecare oferă şi fiecare primeşte. Şi dacă nu oferi, strici echilibrul. Cei de mai jos o să se uite întrebător, cei de mai sus o să facă la fel şi până te-ai dezmeticit, ți-ai făcut treapta de cacao. Sfat: nu-ţi fă treapta de cacao!

Închei aici că unii dintre noi au chiulit de la şcoală ca să-şi spele rufele şi să-şi facă cumpărăturile. 😦 Na poftim, evită cacofonia. Eh, las’ că se potriveşte cu ce-ai spus mai sus. Bun aşa, mă bucur că mă ierţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Suntem povești

Acum câteva săptămâni am găsit o poveste.

Poate că nu îţi place coperta, poate că nenea ăsta nu e tocmai cartea pe care ai citi-o, însă cât eşti de sigur/ă că povestea lui nu e tocmai lucrul de care ai nevoie? Poate nu ne asemănăm nici în copertă, nici în poveste, dar eu cred că asta nu ne face mai puţin valoroşi.

Pe mine mă inspiră până-n nucleul celulelor. Nu suntem cine credem că suntem. Nu suntem cine cred alții că suntem. Îmi place să cred că suntem mai mult… și suntem mai buni. Trebuie doar să rămânem curioși așa cum spune un amic, să înțelegem că suntem our work in progress până la sfârșit. Sfârșitul ce vine cu cortina. 🙂

Karnivool

Ce e mic, negru şi (ne)obosit?

Pentru concertul Karnivool, am avut săptămâna trecută o escapadă de o zi şi jumătate în Stockholm şi, în aşteptarea lui, mi-am lăsat din nou picioarele şi ochii să mă ducă pe unde-au vrut. Evenimentul a fost minunat. Uşile locaţiei au fost deschise de la 18:30, aşa că am intrat, ne-am luat o bere şi ne-am aşezat în fața scenei.

Când credeam că nimic nu mă va mai dezlipi de paravanul metalic, hop! Drew, unul dintre chitariştii trupei. Era mult prea frumoasă aura lui (nu glumesc) şi prea era el relaxat şi all inviting ca să treacă neobservat. Aşa că am decis să fac ceva ce nu-mi prea sta în fire… să-l abordez. Dacă tot era acolo mi-am luat inima în dinţi şi am povestit cu el câteva minute. În mare, l-am întrebat când vor concerta în România, fiindcă eu mi-s de-acolo şi nu credeam că am să-i văd vreodată cântând live, dar acum că am schimbat ţărişoara, uite că mi-am schimbat şi norocul într-una, alta. A zâmbit şi mi-a spus că toți se gândesc serios să vină şi în estul Europei, că au întâlnit o trupă românească pe una dintre scenele din Budapesta şi că au vorbit despre posibilitatea de a cânta la un festival de la noi, în 2014. Am mai schimbat trei vorbe, a dat mâna cu băieţii, iar eu am primit o îmbrăţişare şi totodată imaginea laturii lui umane. Apoi ne-am făcut poză şi ăsta e un alt lucru care în mod obişnuit mă enervează, dar numai din cauza publicului care ajunge să tragă de artist în toate părţile, până îl enervează vizibil. Totuşi, fiindcă în situaţia de faţă grupul era de o maximă decență, mi-am permis să îl întreb dacă s-ar supăra. Şi braţul lui mi-a răspuns indirect că nu ar fi cazul. Nu am să împărtășesc poza cu internetul. E pentru sufletul meu. 😀

Trupa din deschidere a fost Port Noir. Le cunoşteam muzica de câteva luni, fiindcă au fost promovaţi de vocalul In Flames, însă recunosc că prea puţin am putut să mă concentrez la ei, ştiind ce urmează. Consider că acum, după ce am şi văzut, nu doar ascultat, am înţeles Asymmetry până la măduvă. Cred că au cântat toate melodiile de pe ultimul album, fără să uite de restul. Şi uite aşa Simple boy, Goliath, New Day şi, surprinzător, una dintre preferatele mele, All I know, mi-au încântat trompele lui Eustache la un volum cum căştile mele n-or să viseze niciodată. Şi, slavă cerului, am avut parte şi de bis. 😀

Apropo de primul rând, pe youtube am găsit clipul ăsta, unde îmi recunosc mâna de câteva ori, mâna filmătoare şi care clip, din fericire, se aude mult mai bine decât ce am eu. Sonorizarea a fost foarte bună şi nenea Ian Kenny e clar un profesionist, cu o prezenţă scenică pe măsură, aşa că nu aş fi avut nimic de obiectat. Totul a fost perfect pentru mine, de la desculţul Drew (mi-ar fi plăcut să știu de ce a cântat așa și dacă e ceva obișnuit pentru el), până la luminile orbitoare.

Am filmat mai mult din concert, însă acasă m-am trezit cu clipuri fără sunet, probabil din cauza volumului. E drept că eram în primul rând, dar asta nu îl scuză. Aşa că sunt tot mai dezamăgită de Samsungete. 😦

Alte linkuri:
The Last Few
Simple boy
New day

Și al meu…

Alte evenimente care îmi ornamentează existenţa acum sunt:

• Repetiţiile.
• Pregătirea și apoi susținerea unui workshop de improvizaţie la Unga Magasinet.
• Pregătirea și susținerea unui workshop de două zile cu tema Masca tradiţională românească.
• Școala. De luni până vineri câte patru ore cu pauză. OMG It’s second grade all over again.
• Lucrul la birou.
• Şi printre toate astea câte puţin timp liber pentru relaxare și/sau divertisment.

Azi am încheiat un training de trei zile. 6 ore pe zi cu o pauză la prânz stoarce energia și din Superman, nu mai vorbesc de o muritoare de rând, dar simt că trăiesc sub sloganul Nici o zi fără învățătură.

Pause. Play. Pause

Duminica este ziua oficială dedicată reflectării, fiindcă eu mi-s ca un copil aflat pentru prima dată într-un parc de distracţii: vreau de toate, şi dându-mă când în tiribombe, când în trenuleţe, umbreluţe şi alte drăcovenii, uit să pun totul pe pauză şi să respir conştient, rememorând, făcând un rezumat, analizând şi, mai ales, concluzionând. Mă gândesc că dacă nu ai concluzii, analizezi degeaba. Momentul aha nu vine întotdeauna numai din inspiraţie, uneori e necesară o uşoară stoarcere a creierilor, o transpiraţie cum s-ar zice.

Aşa că mă închid frumos în cameră, îmi aprind o lumânare (mâna sus dacă îţi vine în minte lumânarea bisericească), inspir liniştea şi mă gândesc la toate lucrurile care îşi cer dreptul de a fi ascultate. O adunare ad-hoc neconvenţională, în care fiecare vorbeşte pe rând, uneori şi neîntrebat, însă întotdeauna pe rând. Vă prezint stilul meu de a face ordine în căpşorul mic şi prost. Şi dacă este nevoie de ceva în capul oricărei fiinţe bipede, pe lângă neuroni şi sinapse cât cuprinde, în mod sigur răspunsul e ordine. Cred sincer că ăsta este drumul spre tine însuţi, şi e de datoria ta să îl menţii curat, clar şi liber, fiindcă ghici, trebuie să îl parcurgi zilnic, într-un fel sau altul.

E atât de uşor să te ia valul şi să uiţi de tine, că rar supravieţuieşti lumii fără o ancoră pe măsură.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acasă

Dacă te-ai întrebat ce se întâmplă, îţi pot povesti acum. De două săptămâni m-am întors acasă, sau cel puţin în locul pe care foarte, foarte mulţi ani l-am numit aşa. Primul cuib. Cel de pe marginea căruia sari ca să-ţi încerci aripile. Deci, o perioadă de timp, gândurile Anei despre Nord se vor contura mai la Sud, la 2150 km distanţă de Gothenburg.

Înainte de a pleca am condensat activităţi pe care ori le-am amânat, ori le-am planificat ad-hoc. Am vizitat Sjofartsmuseet şi, la câteva zile distanţă, Goteborg Stadsmuseum. Al doilea muzeu maritim al oraşului adăpostea machete, epave, tablouri, lucruri specific marinăreşti şi un mic acvariu, la parter, unde peştii tropicali se jucau printre plantele şi coralii ecosistemului artificial şi la un metru distanţă, cei nordici înotau discreţi şi sobri în apele lor reci.

În Stadtmuseet mi-au reţinut atenţia The Rolfsaker Man, scheletul conservat pe un pat de stridii, recuperat şi expus exact cum a fost găsit, şi bucăţica de răşină cu amprente dentare umane. Întrebarea pusă de curatorii expoziţiei era următoarea: să fie oare asta prima guma de mestecat? Nu sunt eu în măsură să afirm sau infirm. Apoi am râs copios folosind programul interactiv prin care vizitatorii se puteau fotografia în postură de mlădiţa de viţă nobilă. Rezultatele erau macabre şi, tocmai din acest motiv, foarte amuzante.

În ziua în care am părăsit oraşul m-a încercat o paletă largă de sentimente, aşa cum cred că se întâmplă cu fiecare atunci când realizează că o etapă de viaţă, scurtă sau lungă, se încheie. În Suedia părea că venisem doar de-o săptămână, când am ajuns în Sibiu, mi se părea că lipsisem doar câteva zile. Totul era acolo. Un fir de aţă fusese înnodat şi bucla de câteva luni purta pe ea lucrurile minunate pe care le-am lăsat să mi se întâmple când n-am crezut că sunt pregătită pentru ele, pe care le-am căutat când am prins curaj şi vânt sub aripi. Schimbarea a venit cu tot ce îmi lipsea şi aveam nevoie să cresc. Mi-am promis că n-am să-i mai opun rezistenţă, fie bună sau rea, potenţialul pozitiv al fiecăreia trebuie căutat, încurajat şi susţinut. Mulţumesc Divinităţii pentru căile misterioase prin care lucrează, căi pe care ochiul meu muritor le vede clar abia după ce şi-au îndeplinit menirea și s-au și stins exact așa cum s-au materializat la inceput.

Despre aeroporturi pot spune că sunt ambivalentele locuri ale Pământului, în materie de sentimente. Portaluri spre lumi şi culturi diferite, unde poţi să simţi fericire şi nefericire din doi în doi metri pătraţi, între patru sau opt braţe, unele care nu se mai satură de strânsoare, altele care trebuie să şi-o slăbească, cel puţin pentru o perioadă. Iar eu am aeroporturile mele…

Ştiai că atunci când vizitez sau trăiesc într-un loc, las mental lucruri de făcut în viitor pentru a doua, a treia oară când se va întâmpla să ajung acolo? 😀 În definitiv, trăiesc într-un singur loc: pe Pământ.

Această prezentare necesită JavaScript.

Danemarca, varianta optimistă

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum ziceam, Danemarca este o altă poveste.

Trecuse deja un timp de când cochetam cu gândul de a profita de transportul ieftin până acolo, mai precis orăşelul Frederikshavn. Trebuia doar să iau biletul corespunzător. Diferenţa dintre cursa ieftină şi cea scumpă este de vreo 200 kr şi cea scumpă nu include alte beneficii. E doar scumpă. Nu cunosc logica din spatele acestui fapt, fiindcă poţi sta oriunde vrei şi e acelaşi feribot, deci implicit acelaşi interval orar.

Vorbisem deja cu un prieten să ne vedem la 7 în port şi să plecăm la 7.15. Asta era tot ce ştiam. Nimic altceva. Şi au fost surprize, desigur. Nu-ţi faci temele de-acasă, te papă lupul. Se ştie că pe drum n-ai de la cine copia.

M-am trezit dimineaţa la 4.45, după ce închisesem ochii la 1. Bine şi-aşa rău! La 5 bântuiam prin bucătărie făcând sendvişuri la toaster, din tortilla umplută cu castraveţi, salată verde, feta şi caşcaval. Am vrut să fie dietetice. 😀 Dar asta nu m-a împiedicat să fac 8.

La ora 6 am plecat din casă spre staţia de tramvai, cu ghiozdanul în spate şi-un zâmbet de milioane.

Pe drum eu şi un iepure. Nu glumesc deloc. El pe mijlocul drumului ţopăia în zig-zag, eu pe trotuar mergeam în linie dreaptă. Cum de ce? Să-i fac în ciudă. Eram plină de încredere că voi avea o zi minunată.

În staţie bătea vântul ca-n Vestul sălbatic, cu nisip şi resturi botanice uscate, făcute ghem, metaforic, a pustietate. Mă uit la tabela electronică şi observ că tramvaiul meu trebuia să vină în jumătate de oră. Îmi era clar că nu îl puteam aştepta, fiindcă-l pierdeam pe celălalt cu care trebuia să schimb ca să ajung la destinaţie. Buuuun. Inspir şi pun de-un power walk. Aşa cum ar face un suedez adevărat. Mers alergător de dimineaţă, cu slalom printre vome proaspete de câteva ore, că doar fusese vineri noapte şi toată lumea ştie că „If you do Friday right, Saturday doesn’t even exist!” 😀 Tinerii nostri au luat-o ad literam. A fost prima dată când mi-am dat seama că oamenii sunt oameni şi excesul e exces indiferent de ţară. Animale cu păpuci, asta suntem toţi, în general!

Am mers, am alergat şi-apoi am văzut un taxi. Doamne Doamne mi l-a scos în cale şi nu am ezitat. Deja mă şi vedeam ajungând târziu, pierzând ziua la care visasem toată săptămâna şi înfruntând cu stoicism  priviri dezaprobatoare. Din fericire, am ajuns la 7 fără 5 minute. Peeeerfect! Din păcate prietenul care trebuia să fie deja acolo, cel responsabil cu privirile amintite, a avut aceeaşi problemă şi a ajuns abia când Stena Jutlandica îşi lua deja avânt din ţărmul suedez. Dezamăgire, dar n-aveam de gând să las momentul să strice ziua. Exact pe sistemul „coafura rezista!” Exact aşa!

Am cântărit posibilităţile: 1. Luăm feribotul de 9:15 şi facem din ce trebuia să fie o excursie ieftină, o excursie scumpă, 2. Rămânem în oraş şi pierdem vremea visând la ce-am pierdut. Am ales prima variantă. Şi aşa, am ajuns să mergem şi să mai racolăm încă un om pe drum, ca să fim trei. The more, the merrier!

Era o vreme foarte frumoasă când am plecat, aşa că decisesem să stăm pe punte. Din păcate în 3 ore mă prăjisem serios pe nas şi obraji. Dar eu nu aveam de gând să las nici aspectul ăsta să-mi strice ziua. Eram setată psihic pe frecvenţa optimismului, cu zero bruiaje. În plus, avusesem dis de dimineaţă o conversaţie cu „acasă” şi inima mea era uşoară şi veselă. Nici vânt, nici ploi nu ar fi putut să-mi înnoreze starea. Atunci mi-am şi primit o privire ciudată şi-un comentariu „Auzi, dar tu ce ai de eşti aşa zâmbitoare?” Am divulgat secretul abia mai târziu.

Revenind, şi de data asta, cu acţiunea de pe teritoriu danez, ne-am hotărât să luăm bicicletele gratis de la Biroul de informare turistică al oraşului. Prea era soare şi frumos afară ca să mergem în muzee. Am zis să pedalăm până la Palmestranden, să vedem marea şi să testăm nisipul. Zis şi făcut. Lejer şi fără trafic, mersul cu bicicleta a fost o plăcere pentru minte şi spirit, însă un chin pentru şezut. Da. Şaua aia n-a fost confortabilă deloc, mai ales după câteva ore de pedalat.

Pe plajă nu era nimeni şi se înţelegea de ce. Începuse să se înnoreze şi-apoi să picure mărunt. În scurt timp am avut parte de-o mică furtună. Nu puteam merge înapoi în oraş pe aşa o vreme, şi fără haine de schimb. Aşa că ne-am adăpostit pe terasa unui magazin de îngheţată. Chiar şi pe ploaie torenţială veneau danezii cu maşina şi-şi luat îngheţate XXL ornate cu tot felul de siropuri şi bombonele. Ce oameni… Nu… n-am cedat. Eu aveam senvişurile mele. Greţoase. În urma unei analize mi-am dat seama că puteau fi bune în alte condiţii, însă făcusem câteva greşeli: le-am împachetat în staniol când încă erau fierbinţi, le-am făcut cu castravete, şi-apoi feta nu era destul de sărată. Dezastru, dar nici asta nu mă putea împiedica să mă simt excelent. Într-o pauză de ploaie am luat bicicletele şi-am mers la cel mai apropiat supermarket de unde am luat bere şi fructe. Şi-am salvat un portofel. Sper că doamna de la casă a reuşit să dea de cel care şi l-a uitat pe tejghea.

Sub paravanul shop-ului a luat fiinţă, din plictiseală, cel mai prost film amator, de acţiune, făcut vreodată: Fruit Action Movie pe numele lui. Două minute în care Banana Vilan a fost prins de cei doi poliţişti care nu se puteau opri din râs, comunicând prin staţia imaginată în două mere. Wireless.

Când am ajuns înapoi în centrul oraşului am luat direcţia grădinii botanice. Un soi de parc cu etichete. 😛 Apoi obosiţi am intrat într-un bar unde băieţii s-au delectat cu bere şi biliard. Eu am citit. Eram deja obosită rău, dar tot fericită.

La 22:30 a fost îmbarcarea spre casă, plus ceva întârziere. N-am aţipit pe scaun, deşi eram frântă. Ora 3.30, duminică dimineaţa, m-a prins pe aleea din faţa casei. Se crăpa de ziuă după modelul cunoscut.

Şi-n vis, am încălecat (din nou) pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa.

%d blogeri au apreciat asta: