Category Archives: Sundsvall

Slidesho’

În 15.02, eu și Alexandra am mâzgălit un X în calendar, semn că ne-am sărbătorit zilele de naștere împreună. Care erau șansele ca două fete cucuiete din Sibiu, voluntare în organizații diferite, să fie cazate în același apartament, să se cunoască în Sundsvall pentru prima dată și, culmea, amândouă să adune primăveri în februarie?…

Slidesho’

Clipsho’

Anunțuri

@_@

Cântec pentru o dimineață leneșă…

Alive & Kicking

Ţi-ai dat seama, dragă cititorule, că a trecut o vreme de când nu am mai deschis jurnalul electronic cu scopul de a-ţi împărtăşi lucruri. Pesemne am intrat într-o perioadă de normalitate, o rutină liniştitoare. Chiar dacă continuu să fac lucruri interesante pentru mine, despre unele ţi-am povestit deja şi tare aş vrea să nu te plictisesc.

Ştii că mi-am dorit nămeţi înalţi şi pufoşi. În Sundsvall a fost ceva asemănător în ultima parte a lunii ianuarie, însă din cauza temperaturilor scăzute pe care le-am avut câteva zile, -25 ⁰ C, am lăsat deoparte săniuşul şi oamenii de zăpadă ( 😀 sunt perfect conştientă de cei aproape 29 ani din dotare), preferând să petrec o mare parte din orele libere în casă, în cea mai plăcută companie pe care un om o poate avea…

Am vizitat, în sfârşit, şi Sundsvall Museum, o combinaţie de muzeu cu exponate care ţin de istoria şi fauna locală, cu muzeu de artă. Cu fiecare dintre aceste două părţi în clădiri diferite şi doar o platformă ce le uneşte deasupra a ceea ce odată era o stradă, întreg muzeul dă senzaţia unui labirint cu încăperi întunecate în care doar păşind aduci lumina. Podelele scârţâitoare, câteva scări de lemn şi colţurile ascunse îmbăiate într-o lumină difuză din care te privesc statuete, nu îţi dau tocmai cea mai relaxată stare. Decât dacă eşti un foarte tânăr îndrăgostit şi ştii că sunt aşa de rare vizitele în muzeu, încât poţi să ai parte de atâta intimitate cât să furi un sărut şi o îmbrăţişare. Dacă latinii n-au nici o reţinere în a se săruta oricând şi oriunde se simt invadaţi de sentimente, suedezul tipic este exact opusul lor. Dar să nu generalizăm şi nici să înţelegem afirmaţia ca pe o acuză. În cazul ăsta, nimeni nu se manifestă greşit, ci doar diferit. 😀

Într-o seară am fost la concertul a 4 trupe, dintre care 3 pe gustul şi preferinţele mele. Spela Snabbare s-a numit evenimentul şi s-a ţinut în Pipeline. Ai ghicit! Urlători. 😀 Am fost uimită şi de calitatea reprezentaţiilor şi de sunet, mai ales fiindcă unii dintre cei de pe scenă tocmai îşi trăiau adolescenţa. Mi-ar fi plăcut să am o înclinaţie înspre această artă, însă cred că trebuie să mă obişnuiesc cu ideea că nu voi fi niciodată altceva decât un consumator al ei.

Mâine mă duc la o nuntă specială, unde mirii sunt ambele mirese. Surpriză! Spania şi Suedia se iubesc. Dacă se iubesc, nimeni să nu le stea în cale. Casă de piatră Isa şi Rikke!

Dragă cititorule, închei aici invitându-te să arunci ochiul curios pe slideshow-ul cu fotografii, dacă ai poftă şi timp. Dacă nu dispui de nici una dintre cele două amintite, atunci, până data viitoare, rămâne doar să-ţi urez spor şi voie bună în toate!

Această prezentare necesită JavaScript.

Punga cu arahide

Astăzi am decis să-ţi vorbesc puţin despre cultură şi tradiţii. E un aspect de viaţă pe care îl trăiesc din plin aici, în comparaţie cu oricare alt oraş cu care am avut vreo legătură anterior. Motivul pentru care acest lucru este o constantă în existenţa nackstafarianului este faptul că acest cartier, Nacksta pe numele lui, este populat majoritar de imigranţi şi studenţi internaţionali.

Cu atâtea diferenţe la un loc te-ai fi aşteptat să fie ca o bombă cu ceas. Însă surpriză, lucrurile nu stau deloc aşa. Observaţia pe care am făcut-o în timp este că fiecare își realizează în primul rând condiția de om şi, doar în al doilea rând, condiția de cetăţean al ţării X, într-o ţară străină Y. Fiecare îşi face timp şi răbdare să îşi explice originile. Sigur… dacă este întrebat. Şi eu, slavă Domnului, întreb mai rău ca un copil. Stay curious!, îmi zicea un prieten în Gothenburg.

Aici am descoperit cât de ignorantă pot fi în ceea ce priveşte culturile lumii. Sigur că e greu să întâlneşti în Sibiu oameni din Eritreea, Iran, Somalia, Cuba, Nigeria, Uganda, Kenia, Thailanda, Vietnam, Kârgâzstan, Tajikistan, China, India ca să enumăr câteva dintre ţările care într-adevăr ar putea să ne ridice dificultăţi şi şocuri culturale. Ceilalţi din America, Polonia, Croația, Marea Britanie, Germania, Rusia, Ukraina, Belarus, Austria, Ungaria, Spania, Insulele Canare, Columbia, Franţa, Grecia, Olanda, Belgia, Portugalia, Italia devin zona de confort. Pe ei îi cunoaştem în mare şi ei ne cam cunosc pe noi. În sensul că nu venim de pe Lună. 😀 Draga mea prietenă spanioloaică îmi zice odată: Ana, dar tu nu arăţi ca o româncă. 😀 Zâmbim și dregem vocea: Dar Isa, cum arată o româncă? Este excelent că putem vorbi deschis despre preconcepţiile noastre.

Prima dată când întâlneşti un om, tragi nişte concluzii superficiale, care pot să aibă legătură cu realitatea, sau nu. De cele mai multe ori, să recunoaştem, nu au. Tocmai de aceea e bine să întrebi. Părerea mea este că decât să trăieşti cu lumina stinsă, mai bine rogi pe cineva să apese pe întrerupător, dacă tot stă în proximitatea lui. Așa se nasc prieteniile. 😉

Am realizat multitudinea de lucruri pe care trebuie să le descopăr atunci când am avut impresia că alături de unii oameni nu aș fi în siguranţă, deşi erau foarte prietenoşi. De ce? Preconcepţii. Bazate pe ce? Dureros de conştientizat, nici măcar pe informaţie reală. Din toate documentarele despre cum funcţionează creieraşul uman am învăţat (pe lângă una, alta) faptul că ne creem preconcepţii şi facem asocieri dintre cele mai ciudate, pentru a ne uşura viaţa de zi cu zi. Ne obişnuim cu mediul şi nu îi mai dăm importanţă. Facem lucruri mecanic. De îndată ce schimbi mediul, hop, ai ieşit din zona de confort, eşti tot timpul în priză, consumi energie şi devii de 5 ori mai obosit. Cui îi place să fie obosit? Nimănui. Nu creierului, mai ales când are atâtea lucruşoare de care să se ocupe. Şi de asta facem supoziţii. Ok, am creionat situația în mare, dar știi ce zic. Aaa, ăsta e creol şi vine din Iran. Dacă nu poartă la subţioară o bombă, sigur asupreşte femeile, nu mănâncă carne de porc şi nu bea alcool. Hrșșșt! Tăiat de pe lista de prieteni. Unfriend, my friend. … Se aude o voce în fundal: But why? Apoi rapid răspunsul: Ei, uite de aia, că n-am eu chef să te verific, să întreb, să cercetez. Mare greșeală! Prea ne grăbim cu generalizarea când avem în față un om și nu o sută.

Prima dată când am decis să beau un ceai amical cu un persan, colega mea (căreia îi simt lipsa acum scriind la text) îmi zice: vezi că ăsta te-a invitat la ceai şi te şi pune să i-l și faci. Râdem amândouă, facem glume. Îi dau coordonatele, adică scara vecină, îmi zice să-i dau bip în caz că amicalitatea se duce pe apa sâmbetei şi prostioare de genul ăsta. Apropo, românii sunt singurii care folosesc bipul şi ştiu ce înseamnă. Dar revenind la lucrurile importante, aşa am aflat despre cum beau iranienii/ persanii ceaiul, adică foarte puternic şi ţinând un cub de zahăr sub limbă. Am mai aflat că nu vorbesc araba, ci persana, și au o ţară frumoasă în care ninge. Da, ninge. Şi multă lume îşi imaginează deşert şi temperaturi ridicate, însă fiind mare şi cu relief divers, zăpada nu le este străină, la fel şi deşertul. Majoritatea sunt musulmani, însă nu neapărat practicanţi. Iranienii pe care îi cunosc eu aici sunt foarte calzi, cumpătaţi şi deschişi, dar îşi recunosc că la ei în ţara au mai puţină răbdare şi sunt mai arţăgoşi. Am aflat despre cum sărbătoresc solstiţiul de iarnă, Yalda, în 21 decembrie. Noi am avut o petrecere de sfârşit de an şi curs, aşa că am invitat colegii, vecinii şi prietenii şi aşa am aflat că ei vor veni după, fiindcă au sărbătoarea cu pricină de sărbătorit. Şi aşa a şi fost. Fascinante lucruşoare… Şi e altfel când ai fețe cărora să le atribui ce-ai văzut prin muzee sau citit în cărţi, sau pe internet.

Te-ai fi așteptat să scriu despre cum sărbătoresc suedezii Crăciunul. 😀 Știu. Și eu la fel, însă cum nu e nimic diferit, și toată lumea sărbătorește alături de familie, exact ca la noi, nu pot spune prea multe.

Am decis să scriu despre ce-ai citit mai sus, după ce am descărcat şi vizualizat ultimele serii de poze de la petrecere, de când a venit Moșul la serviciu, de la Crăciun cu micile-i cadouri implicite. Oameni în primul rând, abia pe urmă povesti, culori şi forme diferite. O pungă mare de arahide glazurate, spun eu, arahida vanilată ce-mi zice oglinda că sunt.

La mulţi ani, dragă cititorule! Să ai un An Nou plin de realizări şi bucurii, să fii fericit pentru azi şi optimist pentru mâine, curajos, puternic și umil în fața minunățiilor lumii!

Această prezentare necesită JavaScript.

O postare dezlânată

Înainte ca duminica leneşă să se termine, vreau să împărtăşesc câteva lucruşoare şi cu tine. Vineri, la noi în nord a fost Santa Lucia, sărbătoare mare în care suedezul se duce cu familia la biserică, în principiu să asculte corul cântând, să îşi aducă aminte de fetiţa cu lumânări pe cap, cea care vine în cea mai întunecată zi din an să aducă factura la lumină. E mult mister în ceea ce o priveşte, chiar şi printre (unii) suedezi. Majoritatea nu ştiu exact de ce sărbătoresc, lucru care confirmă din nou faptul că ne întrebăm de prea puţine ori de ce facem ceea ce facem. Bun… Şi de Santa Lucia am fost şi noi la biserică şi am făcut întocmai precum cetăţeanul suedez, doar că am adăugat şi-o sesiune de fotografiere a candelabrelor din Gustav Adolfs.

Exact ca la noi, şi aici se dă undă verde la consumul de mâncăruri şi băuturi tradiţionale, cu excepţia că la ei conceptul de post nu e deloc la modă, deci porcul, renul, peştele şi alte animăluţe nu lipsesc din farfuria carnivorului tot anul. Cum alea sunt neinteresante pentru mine, îţi povestesc despre glögg, julmust şi dulciurele.

Glögg-ul e un vin foarte slab alcolizat, foarte dulce şi îmbâcsit cu mirodenii asemănătoare cu cele cu care şi noi fierbem vinul: cuişoare, scorţişoară, etc. Avem şi noi, are şi neamţul, are şi austriacul şi probabil toată Europa, fiindcă merge perfect cu zăpadă. Se bea întotdeauna cald şi se asortează cu pepparkaka (biscuiţi tari asemănători la gust cu turta dulce) sau lussekatter. Şi dacă nu ştii ce-i lussekatter, încep prin a te lămuri spunând că sâmbătă, ieri, şi deci imediat după vinerea cu Lucia, am avut o zi de activităţi la teatru, cu 90 de copchilandri, în cinstea sărbătorilor ce urmează să ne bată tuturor la uşă.

Ne-am împărţit sălile disponibile în funcţie de activităţi. În bucătărie copilaşii modelau lussekatter– pâinicile astea dulci cu şofran şi stafide (ai reţeta aici)- într-o sală se spuneau poveşti, cea mare era dedicată zburdalnicilor care voiau să se joace şi încă una pentru cei care voiau să deseneze, picteze şi/sau să facă lucru manual. Aici am stat eu împreună cu alţi câţiva şi-am supravegheat ca nimeni să nu-şi scoată ochii cu cariocile sau să se bată pe foarfece.

Şi ziceam de lussekatter, nu-i aşa? Liderii pregătiseră aluatul şi apoi copiii doritori de a-şi exersa abilităţile de patiser s-au pus pe modelat şi ornamentat. Apoi au fost coapte vreo 10 tăvi şi imediat după ce a venit Moşul cu bomboane (godis) pentru fiecare, s-au devorat lângă un păhărel de julmust (băutura acidulată asemănătoare la gust cu combinaţia cola + glögg). Am făcut câteva poze şi le poţi vedea şi tu mai jos, printre cele cu oraşul, biserica şi ce-am mai găsit interesant prin birou. Nu ţi-am spus că după incidentul cu bateria Nikonaşului m-am decis să upgradez telefonul mobil cu un smartphone, motiv pentru care acum fotografiez în stânga şi-n dreapta tot ce prind. De asta în slideshow unele poze au formatul diferit, fiindcă nu sunt făcute cu aparat foto, ci cu telefonul.

Dezlânată am zis, dezlânată să fie! Am uitat să îţi spun de faptul că împreună cu colegii am fost în Härnösand, un alt oraş mai la nord în care ABF-ul are un birou. Fiindca sunt puțini și relativ aproape, acolo s-a decis să mâncăm masa de Crăciun oferită de instituție. Tradiţională! Mai e nevoie să îţi spun că după ce am dat 2 ture aveam pe farfurie 2 cartofi fierţi, o felie de pâine, 2 felii de brânză, unt şi o jumătate de ou? Imediat după am fost anunţată că pentru mine s-a pregătit meniu special şi că o să îmi vină direct la masă. Aşa s-a făcut că am mâncat supă cremă de anghinare. Dragoste la prima degustare, fără discuţii. Şi tortellini în sos de chantarelle, cum culesesem în septembrie. Ştii că nu-s nebună cu pozele făcute mâncării, doar că unele sunt în scop informativ. Şi uite de asta nu m-am sfiit să fac o fotografie cu bomboanele şi dulciurile de pe masa alăturată. Şi am şi-o poveste haioasă legată de ele.

Una dintre angajatele lângă care s-a întâmplat să stau, o doamnă destul de în vârstă, începe să-mi povestească cum s-a mutat dânsa la casă, după ani de zile în care a trăit tot în buricul oraşului. Şi m-a văzut că nu mănânc carne şi a început să-mi povestească de găinuşele ei, cele 6, pe care le ţine pentru ouă şi nu le-ar mânca niciodată. Și-apoi discutăm despre risipă, şi-mi spune cum în Suedia se aruncă tot ce ţine de mâncare şi se adună de pe mese, chiar neatins. Eu mă gândeam că se colaborează cu azilurile de noapte sau cantina săracilor. Se aruncă din magazine, din restaurante tot ce nu s-a consumat la timpul sau evenimentul respectiv. Ba chiar e şi ilegal să iei de la gunoi ceva ce n-a fost desigilat şi e încă în termenul de garanţie, zicea dansa. Şi adevărul e că am văzut cu ochii mei cum se aruncă aici. Mâncare, mobilă, lucruri de tot felul, pentru tot felul. Studenţii, de exemplu, vin şi se cazează în apartamente goale pe care trebuie să le returneze goale. Îţi dai seama că nu poţi trăi între 4 pereţi goi. Majoritatea se duc şi îşi iau ce le trebuie de la „gunoi”, second-hand, etc, iar când trebuie să se întoarcă acasă, nu au de ales, trebuie să le dea sau să le arunce.

Şi revenind… înainte de paste îmi luasem eu pe farfurioară dulciuri, aşa cum făcuseră toţi. Problema a fost că eu încă mă chinuiam cu pastele când trebuia să plecăm. Şi tanti îmi zice Dar oricum le aruncă, fă bine şi pune-le-n şerveţel şi ia-le acasă. Şi ştiu că asta e un lucru pe care o domniţă din înalta societate, cum (nu) sunt eu, nu l-ar face niciodată, dar îmi trec peste vocea care strigă Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu în căpşor şi, în virtutea discuţiei care ne legase cu câteva secunde mai devreme, îi spun Ok, o să fac asta, fiindcă oricum le vor arunca. Şi-o fac. Iau frumos şerveţelul, pun dulciurelele în mijloc şi-l sigilez cu o învârtitură, sub privirea ei. Şi apoi ea continuă Aşa fac şi pensionarii la noi. În gândul meu… Numai la voi? Am zâmbit amândouă, şi-n mine râdeam gândindu-mă la cum m-a ars neintenţionat, deși numai pensionară nu mă simțeam. A fost neintenţionat, ştiu, că m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-ar fi plăcut să locuiesc mai aproape s-o vizitez. Am făcut un lucru pe care numai buni, draga, l-ar face, și cumva nu mi se pare degradant, ba din contră.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nimic. Doar iarna

We don’t quit!

Îmi zboară timpul mai repede ca niciodată. Am observat că nu mai recunosc nici datele în calendar. Fac planuri, marchez şi demarchez, însă am întotdeauna senzaţia că lucrurile s-au întâmplat ieri. Exemplu: azi de dimineaţă am observat, din greşeală, că suntem în 5. M-am uitat la dată ca viţelul la poarta nouă şi mi-au trebuit 2 secunde să rumeg cifrele, pentru ca imediat după să mă întreb cum de mâine e Moş Nicolae, că doar ieri era noiembrie şi acum câteva zile octombrie…

Săptămâna trecută am bifat pe harta cu vizite micul orăşel Gävle. Frăţiorul geamăn al lui Sundsvall, că pe-acolo sunt amândouă ca dimensiune şi număr de locuitori.
M-am trezit devreme şi mi-am făcut bagajul aşa cum numai eu şi tata ştim. Eu ştiu de la Tetris, tata că a moştenit gena: spaţiul disponibil valorificat la maximum, doar cu lucrurile necesare, toate îngrămădite în geanta aparatului foto, un Nikon D80 pe care abia aşteptam să-l testez, mai ales că mi-a fost împrumutat pentru câteva luni pentru a gândi un proiect foto. Şi cum eram oarecum străini unul faţă de celălalt, lucru care nu se cade într-o asemenea relaţie, cu o asemenea condiţie, m-am gândit că ar trebui să ne împrietenim în timpul acestei vizite, aşa că am avut grijă să-i încarc bateria, ca nu cumva să ne supărăm după 10 poze şi 3 mişcări. Toate bune şi frumoase…

… până la un minunat răsărit pe drum, care numai că nu-mi ardea retina, atât de puternic şi frumos era. Şi scot aparatul din gentuca-i şi dau să prind în poză ce mi se desfăşura splendid în faţa ochilor. Şi clic, şi clic şi nimic… Mi se pare mie că fereastra prin care te uiţi prea-i întunecată, dar nu mă dau bătută. Şi clic din nou… şi nimic. Primul lucru la care m-am gândit, a fost că i-am făcut ceva. L-am stricat. I-am venit de hac prin simpla-mi prezenţă. Apoi am observat o neobişnuită uşurinţă în a-l ține-n mâini. Zic ori mi-am luat vitaminele, ori am uitat bateria. Evident! Uitasem bateria.

Am vizitat străduţele din centru, parcul din imediata apropiere şi Länsmuseet. Cum în muzeele suedeze poţi face poze nestingherit, m-a durut inima să ştiu că trec pe lângă instalaţii, sculpturi şi picturi create de artişti necunoscuţi pentru mine, însă probabil extrem de importanţi pentru cultura suedeză şi nu numai, și nu le pot fotografia pentru posteritate. La sfârşit am fost impresionată de numărul mare de tablouri care îmi spuneau ceva, pe care le-aş fi admirat mai mult, înţeles mai în detaliu. Poate rezonasem fiindcă erau mai ales lucrări moderne şi contemporane. Poate erau pur şi simplu inteligent gândite şi minunat create, sculptate, pictate. Primul etaj al muzeului era dedicat istoriei locului, al doilea artei. Sper din suflet să-l mai pot vizita o dată.

Un obicei specific oraşului, acum că se apropie Crăciunul, este construirea unui imens ţap de paie pe care piromanii îl tot incendiază de ani de zile. Şi uite aşa toată Suedia ştie de Gävlebocken, fiindcă atunci când arde e peste tot în presă. Era aproape gata vineri, când am trecut pe lângă el. Oare anul ăsta îl vedem în flăcări? Hahaha, ținem legătura!

Sâmbăta trecută conducerea teatrului aranjase o zi specială pentru liderii voluntari. Voie bună şi destindere în Nöjeshallen, cu carturi şi lasere. Pf… prima dată când am condus un cart. Am avut emoţii, recunosc. Îmi cam tremurau mâinile când am văzut salopeta şi casca, fiindcă practic ambele îmi spuneau Fă bine şi ia-ne pe tine că ăştia nu glumesc. De parcă mirosul puternic de conbustibil ars şi cauciuc nu spunea asta destul. Din toată experienţa, pe lângă o doză considerabilă de adrenalină, m-am ales şi cu 3 vânătăi dureroase. M-am şi m-au izbit de toţi parapeţii. Şi la astea mai adăugăm şi febra musculară de la 20 de minute de alergat pe coridoare cu puşca cu laser şi ditamai vesta care stiga la tine, slavă cerului în engleză go! go! go! go! Foarte frumos! La sfârşit ne-am ridicat fiecare punctajul de la bar. Încă am hârtia cu toate datele. Se pare că am jucat team deathmatch, în echipa roz (asta ştiam deja), am un rank de toată jena, 8 din 13, un scor de 1050, am tras 288 de piu-piu-uri, am nimerit de 23 de ori şi m-au nimerit de 26. Shot accuracy de 8%. Bravo! Moarte cu felicitări, nu alta. Ce e ciudat e că de obicei în competiții îmi place să dau totul din mine, însă când am văzut cum îmi răgeau colegii răgetul lor de război şi numai că nu-şi dădeau cu pumnu-n chept, m-am făcut mică-mică şi mi s-a tăiat cheful să-i confrunt in battle cum s-ar zice. Nu te pui cu sexul masculin când vine vorba de anihilat inamicul, fie el şi inamic în joacă. Atâta lucru știu și eu!

În rest și-n viața de zi cu zi… gramatica limbii suedeze, că de-o lună cam asta facem. Azi a trebuit să prezint o personalitate în faţa clasei. Am măcelărit (nu personalitatea, ci limba) uite cam aşa:

… dar WE DON’T QUIT! Și tot am reuşit să scot din gura domnului profesor Anders un Jättefint! Bra.
Adevărul e că niciodată nu am făcut progrese atât de mari într-un timp atât de scurt, cu o limbă străină. Îmi dau un punct pentru asta.

Sâmbătă ne îmbarcăm spre Timrå pentru un meci de hockey şi seara ne întoarcem să sărbătorim. Victorie sau înfrângere, noi am decis că e cazul să fie marcată cumva.

Scandinavia

Știi expresia It’s funny ‘cause it’s true?

Origine: http://satwcomic.com/language-lesson

+ ă î â ș ț

0-1

Amân să scriu despre Sundsvall. Amân să scriu despre lucrurile care-l reprezintă şi se pot citi uşor din alte surse. Vreau să-l surprind altfel, nu ca wikipedia. Pentru asta cred că voi avea nevoie de troiene.

Visez la un strat gros de zăpadă. Anul trecut parterul a fost înghiţit de alb. Îmi este pur şi simplu dor. Ce bine că nu mai am mult de aşteptat! Toamnă lungă-n orăşel, şi foarte mulţi s-au bucurat de ea…

Vreau să încalţ patinele. La 3 minute distanţă avem un teren de fotbal, care pe timpul iernii e transformat în patinoar. Nu e cel din imagine. 🙂 Şi, să nu uit, avem sania în debara, în cazul în care nu merge alt sport de iarnă. Deși mă îndoiesc.

***

În ultimele săptămâni am primit o lecţie importantă despre cum ar trebui să se comporte membrii unei societăţi sănătoase cu cei mai puţin norocoşi. Am participat ca spectator (ştiu că unii m-aţi fi vrut ca participant, însă uite, sâc! că nu aşa stau lucrurile) la Musikschlaget– un concurs muzical pentru persoane cu handicap, al cărui finală naţională a avut loc în Sundsvall.

În primul rând, s-au plătit bilete și, deşi erau piperate ca preţ, includeau o cină cu aperitiv, fel principal, desert, cafea şi ceva vin spumant. Nuntă fără miri, ce să mai! Şi evident că am scos rochiţa din dulap, după ce m-am răfuit, rând pe rând, cu cele 3 molii ce n-o pierd din ochi fiindcă e neagră şi yum yum. Daaar… să nu divaghez.

Nu mă pot abţine să nu fac comparaţii. România-Suedia, fără nici o surpriză, 0-1. Bravo Suedia, văd că pe lângă rampele de lângă scări, defibrilatoarele împrăştiate prin tot oraşul (chiar şi în câteva taxiuri), autobuzele atent gândite, lifturile încăpătoare, toaletele cu tron, ce poate fi şi special, şi soneria de urgenţă de care dispun la 10 cm de podea, în caz că te găseşti acolo şi ai nevoie de ajutor, mai oferi acestor persoane şi posibilitatea de a se exprima artistic, de a se simţi apreciate şi de ce nu admirate, pentru curajul de a juca război-ul vieţii cu jumătate din teancul de cărţi pe care-l au restul. Ai rezolvat problemele care ţin de corp şi-acum te ocupi de spirit cum s-ar zice. 😉 Sigur că nu sunt toate roz, dar să vezi ce atrăgător e şi galbenul ăsta pal când tot ce ai e gri. Cum am o viaţă interioară intensă şi nu mă dezic de asta, parcă şi aud vocile ranchiunoase ce mă invită parşiv să stau acolo, dacă nu îmi place minunata ţară. … gândirea critică cu moderaţie te face mai bun şi până acum n-am văzut om mai bun în/cu ceva fiindcă i-a plăcut totul şi-aşa rău cum era. Nu nu, nu are nici o legătură cu patriotismele habotnice, lipsa lor sau alte lucruri din aceeași categorie. E doar nevoia mea de a înţelege cum unii pot. Şi, te rog, nu gândi că e o chestiune care să ţină de bani, fiindcă e vorba de bun simţ, respect, protecţie. De bani facem rost. Altele ne lipsesc. Să ne înțelegem… sunt totuși departe de a spune că nordului nu-i lipsește nimic.

Și acum câte ceva despre Unga Magasinet, Localul tinerilor, în traducere mot-a-mot tineri tavă :). Aşa zice şi Google translate şi evident că zice greşit. Este desigur vorba despre tineri şi, dacă vrei, nişte tăvi, însă, uite, ăsta este conceptul:

– Un loc în care tinerii (de absolut toate felurile) îşi pot petrece timpul socializând, jucând jocuri, uitându-se la filme, mâncând ieftin şi bun, fără să fie daţi afară fiindcă nu consumă. Nu te scuteşte de şcoală, fiindcă e deschis abia după ore. Aici nu chiuleşti, nu fumezi şi nici nu bei alcool. Aici poţi bea ceai. Eşti în starea ta naturală, socializezi şi te simt bine făcând-o.
– Mediul e propice activităţilor culturale, educaţionale şi de divertisment.
– Îţi poţi exersa limba engleză sau suedeză.
– Aici am avut eu workshopul de improvizaţie.

Dacă gândeam la început că nu vor fi destui participanţi, rând pe rând i-am văzut cum ies din carapace, vin mai aproape şi, în cele din urmă, participă. Pregătisem cu unul dintre angajaţii locului o serie de 10 exerciţii pentru intervalul orar 17-19. Ne-am distrat şi hlizit până la 20. 😀 Asta spune destule, consider eu.

De fiecare dată când lucrez cu tinerii, lucrez de fapt cu variantele mele muuult mai tinere. Nu am uitat cum eram acum câțiva ani, sau nevoile mele de atunci. Nu că aş fi mai brează acum, doar puţin mai puternică. Aşa că e uşor să ofer încredere, susţinere şi încurajare, când ştiu că de ele este nevoie. Odată ce ai pus soluţiile astea la baza plăntuţei, e minunat să vezi cum creşte sub ochii tăi.

Contemplând odată la viaţa mea (hai că asta n-are cum să te mai mire!) am observat forma unei scăriţe. My personal stairway to heaven. Acolo unde încerc, cad, încerc din nou, cad, urc… acolo unde mă întâmplu.
Eu lucrez cu tineri şi adolescenţi. Lor le ofer cunoștiințele de care dispun acum. Alţii de pe o scăriţă mai sus îmi oferă mie lucrurile şi informaţia de care am, sau consideră că am nevoie, ca să cresc. Tinerii cu care lucrez veghează peste cei cu o scăriţă mai jos, şi anume nişte copilaşi de şcoală primară care umplu cele trei coridoare ale teatrului cu râsete, alergând până le ies scântei din călcâie. Şi uite aşa scărița! Fiecare oferă şi fiecare primeşte. Şi dacă nu oferi, strici echilibrul. Cei de mai jos o să se uite întrebător, cei de mai sus o să facă la fel şi până te-ai dezmeticit, ți-ai făcut treapta de cacao. Sfat: nu-ţi fă treapta de cacao!

Închei aici că unii dintre noi au chiulit de la şcoală ca să-şi spele rufele şi să-şi facă cumpărăturile. 😦 Na poftim, evită cacofonia. Eh, las’ că se potriveşte cu ce-ai spus mai sus. Bun aşa, mă bucur că mă ierţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

%d blogeri au apreciat asta: