Arhive blog

Apuseni

Vii?

Vin, am răspuns și-apoi am numărat zilele până la plecare. O zi scurtă la Sibiu și duși am fost spre ultimele petice de zăpadă din Apuseni și o merișorată minune, despre care mergea vestea că-i exact ce trebuie ca să fii treaz și amuzat până dimineața. Și-așa a fost! M-am bucurat prea mult de lucruri ca să-mi aduc aminte să le surprind. Am ajuns înapoi în Brașov cu o mână de fotografii și clipuri, din care oricum am ales doar ce ne păstra anonimatul.

Ana-M & coșul de răchită

Ce am luat cu mine la Maxi’s Garage Sale: farfurioare de bijuterii și două soiuri de… Clăbuc, Clăbooc, Clăboooc. 😀

Update:

Vi-l prezint pe Clăbuc, săpunul Făr’ de plastic & cruzime, care abundă în uleiuri prețioase, 100% natural, fără controversatul ulei de palmier sau parfumante sintetice. Clăbuc poate fi cumpărat numai dacă mai rămâne, după ce păstrez pentru mine, familia apropiată și prietenii interesați. Altfel, doar la cerere.

Până acum mă laud cu două batch-uri, ambele manufacturate după rețete proprii: unul de care v-am mai spus pe blog (cel cu cărbune vegetal activ) și unul cu argilă cosmetică (recent, perfect pentru o vară fresh, cu ulei esențial de mentă și portocală).

Următoarea mea prioritate este șamponul natural solid, alternativa sănătoasă la recipientele de plastic de pe marginea căzii. Recunosc că primul șampon solid pe care l-am folosit a fost de la Lush, însă cum brandul ăsta nu se găsește la noi, este cazul să luăm atitudine și să-i identificăm varianta autohtonă. 😉

 

 

Trip to Bucegi

Weekend în Ciucaş

Unde se agaţă harta. Bucovina

Câteva fotografii din scurta vizită în satul bunicilor, oameni dragi care îmi pot sta ca exemplu în toate aspectele vieţii. Harnici, dedicaţi, echilibraţi, darnici şi sinceri îşi trăiesc frumos zilele rămase. Onorabilele vârste de 90 şi 92 ani şi-au pus amprenta făcându-le trupul fragil, dar spiritul atent şi sensibil.

A fost o ocazie frumoasă pentru a testa filtre şi a mă juca schimbând culori, contraste, intensităţi.

Pe data viitoare!

Slidesho’

În 15.02, eu și Alexandra am mâzgălit un X în calendar, semn că ne-am sărbătorit zilele de naștere împreună. Care erau șansele ca două fete cucuiete din Sibiu, voluntare în organizații diferite, să fie cazate în același apartament, să se cunoască în Sundsvall pentru prima dată și, culmea, amândouă să adune primăveri în februarie?…

Slidesho’

Clipsho’

Stockholm si retur

Pfuu, cu ce să încep? Sunt în drum spre casă şi, ca să nu pierd timpul, am decis să-mi scriu în tren postarea despre experienţa trainingului. Condiţiile sunt perfecte: căşti cu muzică, priză şi scaunul vecin gol. Numai inspiraţie şi structură să fie, că de restul s-a ocupat universul.

Motivul excursiei în Stockholm a fost ceea ce în EVS se numeşte “On arrival training”, adică adunarea unei mici părţi din voluntarii cu proiecte în Suedia, care au ajuns aici în urmă cu cel mult o lună şi jumătate. Trainingul are caracter obligatoriu şi urmăreşte pe lângă transmiterea informaţiilor necesare despre organizaţiile implicate, relaţiile dintre ele, obligaţiile şi responsabilităţile pe care le au faţă de voluntar şi implicit voluntarul faţă de ele, rezolvarea unor eventuale probleme legate de diferenţe culturale, managementul proiectului de către părţile implicate şi, nu în ultimul rând, posibilităţile voluntarului de a se dezvolta într-un mediu informal în concordanţă cu aptitudinile pe care le presupune proiectul pentru care a aplicat.

Pentru toate astea am fost cazaţi în “mijlocul pustietăţii” înconjuraţi de apă şi pădure, în Kӓrsӓgården (fac pe deșteapta spunându-ți că se citește șeșogorden). Şi aşa cum era de aşteptat, am descoperit pe toată perioada lucruri importante despre noi, despre noi în relaţie cu organizaţia de care aparţinem aici şi noi în raport cu lumea. Să spunem doar că în patru zile am fost forţaţi să ne structurăm nu doar gândurile, dar şi emoţiile. Exemplu? Dacă prima dată entuziasmul de a întâlni oameni din diverse țări şi culturi te făcea să fii peste tot şi pe nicăieri, mai apoi am început să ne sedimentăm preferinţele, dar nu în funcţie de ţară, ci de oameni şi energia lor. Pot spune sincer că unul dintre beneficiile trainingului sunt legăturile noi. Am învăţat să nu mai subestimez importanța networking-ul într-o ţară în care nu cunoşti destui oameni, nu ai confortul vechilor prietenii, pe cel al familiei, dar mai ales nu ai cu cine să îţi îndeplineşti micile visuri, de orice fel ar fi ele. Până la urmă, cine poate să înţeleagă mai bine ceea ce poţi simţi tu, dacă nu cineva care experimentează asta pe cont propriu şi chiar în acelaşi timp? Regret să spun că până acum am făcut-o, dar probabil fiindcă m-am simţit întotdeauna (şi acum) completă în relaţiile cu oamenii pe care îi ştiam de când lumea. Fără ca asta să fie un deal-breaker, uitasem totusi să remarc faptul că fiecare dintre noi crește, se schimbă, încearcă să îşi găsească forma o viaţă întreagă. Şi, după cum versul din ureche spune, poate că nici măcar o viaţă nu e întotdeauna deajuns.

Ieri după ce am vizitat Agenţia Naţională Suedeză, instituţia care reglementează proiectele pe teritoriul ţării, am avut timp să vizităm și oraşul, descoperindu-l mai mic decât îl ştiam, deşi mare al naibii, mai uşor de parcurs (logic pentru mintea mea cel puţin) şi mai uman. Nu mai era locul de baştină al Thorilor eleganţi de 1.90 m şi Freyaelor longiline, una mai frumoasă decât cealaltă. Acum era locuit de oameni de toate formele, culorile şi probabil moravurile. Frecvent, în astea patru zile, m-am întrebat care era de fapt raportul construcţia minții mele vs. realitate, fără ca acest gând să îl facă pe el mai puţin impresionant, sau pe mine mai puţin idealistă, după cum se vede în pozele de mai jos.

Ştiai că în Stockholm, fiecare vagon de metrou poartă un nume? Pe linia verde l-am găsit pe al meu, chiar dacă în formă suedeză.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sundsvalleanu’ Today

Punem nebunia pe pauză şi scriem despre lucrurile noi cu care-am fost binecuvântaţi.

De fiecare dată când am încercat să îmi structurez gândurile pentru a mi le împărtăşi cu cei dragi de-acasă, câte ceva imposibil de ratat se materializa în jurul meu, scoţându-mă din apele calde şi calme în care încercam să mă îmbăi. Metaforic. Astfel, am reuşit involuntar să amân postarea despre Sundsvall cu 10 minunate zile.

Încep un capitol de viaţă pe care l-am aşteptat din decembrie 2012, conştientă fiind că va scoate din umbră o parte importantă şi frumoasă, spun eu, din mine, pentru care n-am găsit niciodată timpul şi locul potrivit. Privind lucrurile din punctul în care mă aflu, îmi dau seama că nici nu se putea să se întâmple altfel pentru mine. Eu cresc frumos în medii informale, acolo unde pot să învăţ fără constrângeri, fără limite sau reguli stricte, cu sugestii prietenoase şi bun simţ, de la oameni care îşi transced vârsta, educaţia şi uneori obiceiurile culturale, pentru a împărtăşi cu restul pasiune pură. Din punctul meu de vedere, pasiunea este una dintre forţele imposibil de ignorat, care se traduce în energie şi putere de a materializa, modela sau remodela. Plictisiţii sunt previzibili. Și cineva ne vrea previzibili. Am fost acolo, dar am decis să rup lanţul, sau dacă nu pot să-l rup, măcar să-l zdrăngăn bine de să mă ţină minte!

Am început aventura cu o scurtă prezentare a oraşului în oraş, a biroului, colegilor şi obiceiurilor culinare locale, graţie coordonatorului de proiect, un nene care debordează de ceea ce am amintit mai sus. Revenind… ştiai că suedezii mănâncă supa crema de mazăre cu muştar? Afli acum. Cel puţin în Vasternorrland aşa se face. Apoi, pentru a doua oară în viaţă, am dormit 11 ore, lucru care demonstrează faptul că oboseala atinsese un nivel periculos. Vinerea, am răsărit odată cu soarele şi bateriile încărcate la maximum. Jonah, colegul din Franţa, căruia deja i-am făcut 3 petreceri de adio şi într-un final ne-a şi părăsit, s-a autoînsărcinat cu iniţierea în cultura apartamentului. Şi aşa, sâmbătă nu a mai existat… fiindcă if you do Friday right, there’s no Saturday. A doua zi dimineaţă stăteam toţi în jurul mesei şi refăceam firul poveştii din frânturi. Cunoscusem prietenii colegilor şi fusesem adoptată aproape instantaneu (lucru pentru care le sunt recunoscătoare tuturor). De-atunci majoritatea serilor, fie că lucrăm sau nu, le-am dedicat cultivării prieteniei jucând cărţi, ascultând muzică, văzând filme sau pur şi simplu discutând la o bere şi-o crănțănică, singuri sau cu vecinii amici sau prieteni. Un alt lucru extrem de important pentru care îmi vine să-i pup pe frunte, nu alta, e faptul că sunt extrem de curați și, nu doar că fiecare lasă totul în ordine, dar mai avem și program de curățenie în casă.

La birou sunt încurajată să mă destind, în primul rând. Pauză de masă, pauză de fika. Nu te apuci bine de ce trebuie să faci, că trebuie să intri în pauză. Şi toată lumea se aşteaptă să socializezi pe teme precum România- țara pe care n-o cunoaştem, sau România- ţara pe care am vrea s-o vizităm la un moment dat. Şi evident eu îi invit s-o facă, mai ales atunci când par vizibil interesaţi de asta.
Da, a trecut o săptămână şi am aflat următoarele: în instituţie toţi sunt egali. Nu glumesc. Voluntarul e încurajat să facă ce vrea, dacă asta îl ajută să se dezvolte. Şi i se pun la dispoziţie mijloacele potrivite, în măsura posibilităţilor. Exemplu: într-o discuţiei am spus, cu părere de rău, că nu ştiu să cânt la nici un instrument. A doua zi m-am trezit prezentată profesorului de ukulele, mi s-a înmânat instrumentul cu pricina şi am fost invitată la curs cu menţiunea e un instrument distractiv din toate punctele de vedere şi destul de uşor de învăţat. Miercuri, în prima zi de curs, am aflat că am două mâini stângi. Da, cu siguranţă distractiv pentru colegii mei. Unde mai pui si faptul că am ukalela (am decis eu să-i spun așa) acasă și mai trebuie să și exersez.
Am pomenit despre faptul că mi-ar plăcea să merg la concerte și bam! Pipeline avea aniversarea de 40 de ani şi eu am aterizat pe lista invitaţilor. Azi e a doua şi ultima seară de maraton muzical. Ieri am avut plăcerea să ascult nişte punkeri de-ai zonei, puţin postpunk şi nişte indie. Nu ceva extraordinar, însă a fost o activitate care mi-a făcut plăcere, deci la mai multe!
Cursurile de limba suedeză… săptămâna viitoare. Dacă leg o propoziţie simplă în suedeză se nasc priviri admirative. Dacă par prea concentrată mi se distrage atenţia cu un ghemotoc de hârtie în freză sau mi se micşorează piciorul scaunului şi râdem cu toţii. Cui nu i-ar plăcea aşa un colectiv? Ceva tot trebuie să fi făcut bine într-o viaţă anterioară. Amin!

Această prezentare necesită JavaScript.

Acasă

Dacă te-ai întrebat ce se întâmplă, îţi pot povesti acum. De două săptămâni m-am întors acasă, sau cel puţin în locul pe care foarte, foarte mulţi ani l-am numit aşa. Primul cuib. Cel de pe marginea căruia sari ca să-ţi încerci aripile. Deci, o perioadă de timp, gândurile Anei despre Nord se vor contura mai la Sud, la 2150 km distanţă de Gothenburg.

Înainte de a pleca am condensat activităţi pe care ori le-am amânat, ori le-am planificat ad-hoc. Am vizitat Sjofartsmuseet şi, la câteva zile distanţă, Goteborg Stadsmuseum. Al doilea muzeu maritim al oraşului adăpostea machete, epave, tablouri, lucruri specific marinăreşti şi un mic acvariu, la parter, unde peştii tropicali se jucau printre plantele şi coralii ecosistemului artificial şi la un metru distanţă, cei nordici înotau discreţi şi sobri în apele lor reci.

În Stadtmuseet mi-au reţinut atenţia The Rolfsaker Man, scheletul conservat pe un pat de stridii, recuperat şi expus exact cum a fost găsit, şi bucăţica de răşină cu amprente dentare umane. Întrebarea pusă de curatorii expoziţiei era următoarea: să fie oare asta prima guma de mestecat? Nu sunt eu în măsură să afirm sau infirm. Apoi am râs copios folosind programul interactiv prin care vizitatorii se puteau fotografia în postură de mlădiţa de viţă nobilă. Rezultatele erau macabre şi, tocmai din acest motiv, foarte amuzante.

În ziua în care am părăsit oraşul m-a încercat o paletă largă de sentimente, aşa cum cred că se întâmplă cu fiecare atunci când realizează că o etapă de viaţă, scurtă sau lungă, se încheie. În Suedia părea că venisem doar de-o săptămână, când am ajuns în Sibiu, mi se părea că lipsisem doar câteva zile. Totul era acolo. Un fir de aţă fusese înnodat şi bucla de câteva luni purta pe ea lucrurile minunate pe care le-am lăsat să mi se întâmple când n-am crezut că sunt pregătită pentru ele, pe care le-am căutat când am prins curaj şi vânt sub aripi. Schimbarea a venit cu tot ce îmi lipsea şi aveam nevoie să cresc. Mi-am promis că n-am să-i mai opun rezistenţă, fie bună sau rea, potenţialul pozitiv al fiecăreia trebuie căutat, încurajat şi susţinut. Mulţumesc Divinităţii pentru căile misterioase prin care lucrează, căi pe care ochiul meu muritor le vede clar abia după ce şi-au îndeplinit menirea și s-au și stins exact așa cum s-au materializat la inceput.

Despre aeroporturi pot spune că sunt ambivalentele locuri ale Pământului, în materie de sentimente. Portaluri spre lumi şi culturi diferite, unde poţi să simţi fericire şi nefericire din doi în doi metri pătraţi, între patru sau opt braţe, unele care nu se mai satură de strânsoare, altele care trebuie să şi-o slăbească, cel puţin pentru o perioadă. Iar eu am aeroporturile mele…

Ştiai că atunci când vizitez sau trăiesc într-un loc, las mental lucruri de făcut în viitor pentru a doua, a treia oară când se va întâmpla să ajung acolo? 😀 În definitiv, trăiesc într-un singur loc: pe Pământ.

Această prezentare necesită JavaScript.

Göteborg… dupa o saptamana

Ah, Goteborg… minunat oras! Maine vom implini o saptamana de cand am facut cunostiinta prima data. Ne-am placut din prima clipa. El cu aerul lui curat, cu strazi ingrijite si frumos luminate, cu parcuri si paduri aproape, cu oamenii eleganti si ganditori, iar eu dornica de tot ce are el de oferit. Era imposibil sa nu se aprinda o flacaruie intre noi.

I-am colindat o parte din strazi imediat a doua zi. Cu tema pregatita de acasa si un zambet larg pe buze, m-am aventurat in inima lui. Si ce inima frumoasa am gasit batand intr-un frig de iarna. Nu m-am lasat rapita pe de deplin, de frica sa nu ma pierd. Consultam harta la fiecare 5 pasi mai mari, astfel ca dupa 3 zile de plimbare, am observat cum se uzeaza de la atata impaturit si vant. Cred ca eram draguta asa infofolita, intr-o lupta crancena cu hartia de jumatate de metru. Cel putin asa ma simteam cand vedeam cum imi zambesc trecatorii, probabil cu un singur gand in minte „Hehe, uite o turista!

M-am intors acasa dupa ce identificasem toate locurile cheie din apropiere: supermarket-ul, parcuri, statii de tramvai si autobuz, artere principale, etc. N-am indraznit sa fac nici o fotografie in primul pelerinaj. Mi-am spus ca am destul timp sa-l tot impart cu prietenii si familia. Am avut dreptate. De atunci am iesit aproape zilnic si i-am tot furat sufletul. Amerindienilor le era frica initial de aparatul de fotografiat si spuneau ca prin poze li se fura putin din suflet. Poate aveau dreptate, insa eu cred ca sufletul e infinit si ne putem permite sa oferim macar farame din el.

Uite una panoramica de langa Skansen Kronan culeasa cu nenea Sam. Samsung adica. 😀

SAM_0209

 

%d blogeri au apreciat asta: