Arhive blog

Subliniază de 3 ori și fă-l bold

Wrocław ©AnaVallmo

Subliniază de 3 ori și fă-l bold” îi spuneam lui Vlad atunci când întrebările jocurilor aduceau la suprafață răspunsuri pe care mi le reprimam. Mă regăseam în fragmente prin jocurile pe care le parcurgeam sub îndrumarea lui. Voiam să mă asigur că totul rămâne consemnat, surprinsă fiind de naturalețea procesului de îndepărtare a tuturor lucrurilor care îmi obturau privirea spre ceea ce era cu adevărat important pentru mine.

A fost o experiență tare faină, și asta din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că-l cunoșteam pe Vlad de când lumea, și-i știam și spiritul ăla care nu vrea să țină cont de ce face toată lumea, din simplul motiv că lui nu i se potrivește. Și, Doamne, cât de încăpățânat este și cum cu toată ființa îți spune el NU! Scurt. Inechivoc. Dintotdeauna din altă poveste! Și pe aia insistă s-o scrie prin ce face și gândește. Exact genul de om al cărui curaj te lasă perplex, fiindcă nu îți este clar dacă să vrei să-i bagi mințile-n căpșorul idealist, sau să-i sufli în aripi cu bucuria și speranța că va întoarce lumea cu susul în jos, și tot ce era de nișă, devine un dat, o normalitate.

Am crezut că Bucureștiul va mai face o victimă prin înghițirea lui, însă surpriză… NU! NU! Ana, mă uitam la oameni în metrou, și nu-mi plăcea. Încercam să mă concentrez pe cărțile și conferințele din căști. Nu voiam să ajung așa.” Și n-a ajuns așa, fiindcă prin muncă, talent și consecvență, vreme de 4 ani a reușit să-și rămână autentic și să-i facă și pe ceilalți să-i recunoască asta. Urcușul devine de-acum mai puțin abrupt.

Un al doilea motiv pentru care experiența workshopului a fost atât de benefică a fost Jocul. Deși programasem întâlnirea de o săptămână, s-a-ntâmplat ca dat să intervină lucruri care să forțeze limite de timp și să mă pună pe fugă. La propriu. Fiindcă nu-mi place să amân și nici varianta lipsei de profesionalism nu mă încântă… am fugit până s-au rezolvat toate. Mă enerva mai tare gândul că poate nu mă voi putea îndepărta de starea aia ușor agitată. Dar… dar… mare mi-a fost surpriza. Mi-am luat paharul cu apă și gheață aproape, foile și culorile, și m-am așezat pe covor. În 2 minute eram ruptă irecuperabil de întâmplările anterioare și mă bucuram de experiență.

Fiecare joc m-a trecut prin lucruri care deși știute, erau încă abstracte, neterminate. Ei, prin faptul că mi le-am reprezentat grafic, mi le-am adus în material am putut să mi le supun. Gândeam ceva în timp ce desenam și împărtășeam ce gândesc. Vlad scria atent tot ce-i spuneam. Din când în când, râdeam amândoi de leimotivul sesiunii ”subliniază de 3 ori și fă-l bold”. Au fost câteva lucruri surprinzătoare și țineam să fie însemnate. Acum că am și raportul final, mai trebuie să mi le pun pe frigider.

De multă vreme nu m-a mai inspirat ceva precum jocurile Reframe.  Își ating scopul, îți redau controlul asupra lucrurilor problematice și prin joc devii zmeu, încărcat cu energie și viziune, gata să pui totul în ordine. În plus, claritatea aia post”ședința” este remarcabilă și, slavă Cerului, durează!

0-1

Amân să scriu despre Sundsvall. Amân să scriu despre lucrurile care-l reprezintă şi se pot citi uşor din alte surse. Vreau să-l surprind altfel, nu ca wikipedia. Pentru asta cred că voi avea nevoie de troiene.

Visez la un strat gros de zăpadă. Anul trecut parterul a fost înghiţit de alb. Îmi este pur şi simplu dor. Ce bine că nu mai am mult de aşteptat! Toamnă lungă-n orăşel, şi foarte mulţi s-au bucurat de ea…

Vreau să încalţ patinele. La 3 minute distanţă avem un teren de fotbal, care pe timpul iernii e transformat în patinoar. Nu e cel din imagine. 🙂 Şi, să nu uit, avem sania în debara, în cazul în care nu merge alt sport de iarnă. Deși mă îndoiesc.

***

În ultimele săptămâni am primit o lecţie importantă despre cum ar trebui să se comporte membrii unei societăţi sănătoase cu cei mai puţin norocoşi. Am participat ca spectator (ştiu că unii m-aţi fi vrut ca participant, însă uite, sâc! că nu aşa stau lucrurile) la Musikschlaget– un concurs muzical pentru persoane cu handicap, al cărui finală naţională a avut loc în Sundsvall.

În primul rând, s-au plătit bilete și, deşi erau piperate ca preţ, includeau o cină cu aperitiv, fel principal, desert, cafea şi ceva vin spumant. Nuntă fără miri, ce să mai! Şi evident că am scos rochiţa din dulap, după ce m-am răfuit, rând pe rând, cu cele 3 molii ce n-o pierd din ochi fiindcă e neagră şi yum yum. Daaar… să nu divaghez.

Nu mă pot abţine să nu fac comparaţii. România-Suedia, fără nici o surpriză, 0-1. Bravo Suedia, văd că pe lângă rampele de lângă scări, defibrilatoarele împrăştiate prin tot oraşul (chiar şi în câteva taxiuri), autobuzele atent gândite, lifturile încăpătoare, toaletele cu tron, ce poate fi şi special, şi soneria de urgenţă de care dispun la 10 cm de podea, în caz că te găseşti acolo şi ai nevoie de ajutor, mai oferi acestor persoane şi posibilitatea de a se exprima artistic, de a se simţi apreciate şi de ce nu admirate, pentru curajul de a juca război-ul vieţii cu jumătate din teancul de cărţi pe care-l au restul. Ai rezolvat problemele care ţin de corp şi-acum te ocupi de spirit cum s-ar zice. 😉 Sigur că nu sunt toate roz, dar să vezi ce atrăgător e şi galbenul ăsta pal când tot ce ai e gri. Cum am o viaţă interioară intensă şi nu mă dezic de asta, parcă şi aud vocile ranchiunoase ce mă invită parşiv să stau acolo, dacă nu îmi place minunata ţară. … gândirea critică cu moderaţie te face mai bun şi până acum n-am văzut om mai bun în/cu ceva fiindcă i-a plăcut totul şi-aşa rău cum era. Nu nu, nu are nici o legătură cu patriotismele habotnice, lipsa lor sau alte lucruri din aceeași categorie. E doar nevoia mea de a înţelege cum unii pot. Şi, te rog, nu gândi că e o chestiune care să ţină de bani, fiindcă e vorba de bun simţ, respect, protecţie. De bani facem rost. Altele ne lipsesc. Să ne înțelegem… sunt totuși departe de a spune că nordului nu-i lipsește nimic.

Și acum câte ceva despre Unga Magasinet, Localul tinerilor, în traducere mot-a-mot tineri tavă :). Aşa zice şi Google translate şi evident că zice greşit. Este desigur vorba despre tineri şi, dacă vrei, nişte tăvi, însă, uite, ăsta este conceptul:

– Un loc în care tinerii (de absolut toate felurile) îşi pot petrece timpul socializând, jucând jocuri, uitându-se la filme, mâncând ieftin şi bun, fără să fie daţi afară fiindcă nu consumă. Nu te scuteşte de şcoală, fiindcă e deschis abia după ore. Aici nu chiuleşti, nu fumezi şi nici nu bei alcool. Aici poţi bea ceai. Eşti în starea ta naturală, socializezi şi te simt bine făcând-o.
– Mediul e propice activităţilor culturale, educaţionale şi de divertisment.
– Îţi poţi exersa limba engleză sau suedeză.
– Aici am avut eu workshopul de improvizaţie.

Dacă gândeam la început că nu vor fi destui participanţi, rând pe rând i-am văzut cum ies din carapace, vin mai aproape şi, în cele din urmă, participă. Pregătisem cu unul dintre angajaţii locului o serie de 10 exerciţii pentru intervalul orar 17-19. Ne-am distrat şi hlizit până la 20. 😀 Asta spune destule, consider eu.

De fiecare dată când lucrez cu tinerii, lucrez de fapt cu variantele mele muuult mai tinere. Nu am uitat cum eram acum câțiva ani, sau nevoile mele de atunci. Nu că aş fi mai brează acum, doar puţin mai puternică. Aşa că e uşor să ofer încredere, susţinere şi încurajare, când ştiu că de ele este nevoie. Odată ce ai pus soluţiile astea la baza plăntuţei, e minunat să vezi cum creşte sub ochii tăi.

Contemplând odată la viaţa mea (hai că asta n-are cum să te mai mire!) am observat forma unei scăriţe. My personal stairway to heaven. Acolo unde încerc, cad, încerc din nou, cad, urc… acolo unde mă întâmplu.
Eu lucrez cu tineri şi adolescenţi. Lor le ofer cunoștiințele de care dispun acum. Alţii de pe o scăriţă mai sus îmi oferă mie lucrurile şi informaţia de care am, sau consideră că am nevoie, ca să cresc. Tinerii cu care lucrez veghează peste cei cu o scăriţă mai jos, şi anume nişte copilaşi de şcoală primară care umplu cele trei coridoare ale teatrului cu râsete, alergând până le ies scântei din călcâie. Şi uite aşa scărița! Fiecare oferă şi fiecare primeşte. Şi dacă nu oferi, strici echilibrul. Cei de mai jos o să se uite întrebător, cei de mai sus o să facă la fel şi până te-ai dezmeticit, ți-ai făcut treapta de cacao. Sfat: nu-ţi fă treapta de cacao!

Închei aici că unii dintre noi au chiulit de la şcoală ca să-şi spele rufele şi să-şi facă cumpărăturile. 😦 Na poftim, evită cacofonia. Eh, las’ că se potriveşte cu ce-ai spus mai sus. Bun aşa, mă bucur că mă ierţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai multe si-asortate

Postările mele tind să se rărească, şi deşi încerc să remediez situaţia, timpul liber de care dispun este des folosit în alte scopuri.
Aşa că, live, duminică, nu chiar dimineaţa, direct din pat, cu cafeaua sub nas şi părul ciufulit, the one and only, yours trully-lully, moi en franҫais… s.a.m.d.

Remarcabile sunt evenimentele care încep cu prima dată când:
– Am fost la un meci de hockey. Sundsvall a câştigat!
– Am cules şi mâncat lingonberry. Nu știu dacă noi avem așa ceva sau termen pentru fructișoarele astea.
– M-am urcat pe picioroange, am încercat să merg pe ele şi am căzut. 😀
– Am văzut un curcubeu aşa de aproape.
– Am primit un instrument muzical.

Nu am ce să spun în apărarea mea. Mă bucură lucrurile obişnuite şi le las să stoarcă din mine şi cea mai mică fărâmă de bucurie. Ieri, în timp ce mă ocupam cu hainele de spălat şi uscat, deasupra cartierului se forma un curcubeu cum extrem de rar vezi. Imens. Eu una nu am mai văzut unul atât de mare. Sigur că în poză nu se vede faptul că arcul era aproape perfect, baza în partea dreaptă se lăţea, era luminoasă şi chiar începea să se dubleze. Ştiu, ştiu, sună prea mult a Double rainbow all the way, însă cam aşa ceva a şi fost. Păcat că nu a durat mult, totuşi destul cât să mă bucur eu, la fel cum m-am bucurat şi de luna plină din 19, de-am ajuns într-o discotecă. Cred că la câte fumuri, şi fum, şi lumini colorate erau, pot să fiu sigură când îi spun discotecă. Da, da, departe de a fi mediul meu natural.

Acum două săptămâni a fost Ziua Pădurii şi am profitat de ocazia unică de a mă dezmăţa pe picioroange. Am asistat la popularea lacului cu pești, printre strigătele entuziaste ale copiilor care voiau să-i atingă și să se lase stropiți. Apoi, împreună cu Alexandra şi harta, am pornit spre casă prin pădure, oprindu-ne la cules de afine tot din 5 în 5 metri. Am decis că este deja un risc imens să laşi două fete într-o pădure necunoscută, cu o hartă, fără busolă, să-şi găsească drumul spre casă, aşa că nu ne-am aventurat să mâncăm fructe de pădure pe care nu le cunoşteam. Şi uite aşa, am trecut pe lângă zeci de tufe de lingonberry şi nu le-am cules în găletuşa magică. Abia la o săptămână distanţă, când din nou m-am găsit în pădure, de data asta alături de culegători experimentaţi, am învăţat să disting o ciupercuţă delicioasă şi să nu mă feresc de fructele mici şi roşii de pe covorul gros de muşchi.

Tot săptămâna trecută, într-o zi obişnuită la birou, am observat că al meu coordonator şi colegul care plecaseră la masă, întârzie. Şi au întârziat o oră, ca atunci când au intrat în birou, să-mi înmâneze propria mea ukalelă (aşa am decis să-i spun, vezi prima postare din Sundsvall). Şi am înmărmurit. Am ukalela mea, în husă, şi o frază pe care o voi ţine minte multă vreme de acum încolo: acum nu mai ai nici o scuză, trebuie să devii profesionistă. 😀 Oh, săracii optimişti. Când mă întorceam de la curs cu ea în spate mă gândeam că arată mai repede a armă, nu a instrument muzical, şi deja se ştie, că o pot folosi ca să-ţi fac urechile să sângereze. Aşa că lucrurile nu sunt departe de adevăr.

Apoi m-am tuns. Sunt propriul meu proiect DIY.
S-a întâmplat să mi se pună pata, apoi am răsfoit youtube-ul până am găsit un clip cu o tanti care se auto-tundea, aşa că am început să mă auto-tund, rezultatul fiind mai mult decât decent. Da, am şi ieşit în lume aşa, şi nu s-a speriat nimeni, ba din contră. Deci great-success şi în planul ăsta.
Vineri seară am avut prima petrecere la teatru şi am descoperit că nici măcar suedezii nu sunt imuni la dansul pinguinului. Wait, what? Whatsky? Mda…

Miercuri voi ţine un workshop la o şcoală din oraș. Eu singură! Abia aştept!
Am aflat că va trebui să fiu şi actriţă în spectacolul mare din vară. Am să fac tot posibilul să primesc cel mai mic, mic rol. De copac dacă se poate. Nu ştiu de ce oamenii ăştia au senzaţia că voi putea vorbi relaxată suedeză până atunci. Sunt nebuni, au trecut graniţa optimismului demult. Şi eu sper să fie o boală contagioasă, fiindcă tot entuziasmul ăsta al lor te face să crezi că poţi. Şi cam poţi, cu condiția să vrei.
În loc de încheiere, un spoiler alert. Mă aşteaptă câteva zile în Stockholm, dar asta va fi o altă poveste, şi un concert Karnivool, care e, din nou, o altă poveste. Să auzim numai de bine!

Această prezentare necesită JavaScript.

%d blogeri au apreciat asta: