M-am obișnuit să cred că nu sunt ”construită” pentru a scrie texte lungi, cu atât mai mult cu cât observ că în ultima vreme îmi place mai mult să ascult. Este ceva revelator în a fi spectator și a interveni doar succint cu o variantă alternativă, sau confirmarea unui punct de vedere comun.
Cert este că mă găsesc din nou în postura de a fi participant re-activ. Participant activ am fost și atunci când am tăcut, preferând să ascult cu ambele urechi și creierul dintre ele. Are sens? Spuneam re-activ, fiindcă acum, mai mult decât înainte, trebuie să creez conținut. De ce?
Pentru că pe fondul lucrurilor resimțite de români la scară largă, sau poate așa îmi place mie să cred, că trăim conștient și suntem sensibili la alterările din jurul nostru, am fost din nou lovită de o puternică nevoie de schimbare. Și schimbarea este deja parte din structura mea interioară. Cum spunea Bruce Lee Running water never goes stale. Așa mă țin în prezent, așa simt că sunt vie și nu doar un corp cu o rutină. Și eu deja trăiam rutina, un lucru inacceptabil dacă nu se referă la consecvența cu care iubești oamenii și îi porți cu tine oriunde ai fi. Voi avea destul timp pentru cafele și ceaiuri zilnice cu bunicile cool, la 80 de ani. Până la dezbătutul succeselor nepoților și vecinilor, să ne vedem de ale noastre.
Am dat brusc din coadă pentru a ajunge în unul dintre orașele pe care le consider potrivite pentru mine acum: Amsterdam. Dezaprob orice preconcepție pe care ar putea s-o aibă cititorul cu privire la acest loc, și îl salut pe cel ce înțelege că libertatea vine și cu responsabilitate, altfel am fi niște zmeie pierdute în vânt. Nu este cazul.
Ieri am ajuns acasă (acasă… exact cu atâta ușurință acasă devine locul în care îmi stau tălpile), ca să deschid Facebook-ul, și să văd cum din nou suntem luați peste picior de oameni mici, cu obraz gros. Mi-am propus să duc ochișorii critici ai Sibiului în centrul orașului, cu prima ocazie! #rezist #vavedemdepestetot
Brusc albul unei coli noi nu mi se mai pare atât de intimidant.
Ana Vallmo 